Etcetera

19 octombrie 2016   TÎLC SHOW

Într-un articol publicat de Caragiale în ziarul Epoca (din 17 mai 1897) se poate citi o mică digresiune filologică plurilingvă, care acumulează mai multe formule cu rol de suspendare a enumerării: „în ţara noastră, în literatura noastră, în progresul nostru, în toate ale noastre, et coetera, cum zicea romanul de pe malurile Tibrului, şi celelalte, cum zice românul de pe malurile Dîmboviţei cu apă dulce, che ta lipa, cum zicea răposatul Vilarà, iproci iproci, cum spunea adormitul întru nefericire, răposata victimă disgraţiată a lui Neselrode, gheneral lieutenant şi locţiitor împărătesc Pavel Dimitrievici Kisseleff“… Toate formulele pomenite – similare prin structură şi funcţie şi avînd sensul comun „şi restul“ – au circulat în diverse perioade în română; slavonismul i proci şi grecismul ke ta lipa au ieşit din uz, lăsînd loc traducerii româneşti şi celelalte (lucruri) şi mai ales latinismului internaţional et cetera. Nu e nimic neobişnuit în apariţia şi circulaţia acestor forme: cuvintele cu rol discursiv, mai ales marcatorii invariabili, se împrumută cel mai uşor dintr-o limbă în alta, dar pot fi şi calchiaţi, transpuşi în material autohton.

I proci apărea des în secolele trecute, în documentele de cancelarie şi în textele religioase redactate în slavonă, din care a trecut apoi în cele româneşti; îl găsim la Miron Costin şi la Antim Ivireanul. În cea mai veche gramatică românească, a lui Dimitrie Eustatievici (1757), enumerările se încheie de obicei cu formula şi altele, uneori şi prin i proci: „1 Numele, 2 Graiul iproci“. Grecismul echivalent – che (sau ke) ta lipà (alcătuit din conjuncţie, articol şi substantiv neutru plural, cu sensul „restul“, „celelalte lucruri“) – are multe atestări interesante în secolul al XIX-lea. Accentuarea pe silaba finală e pusă în evidenţă de prezenţa sa în rimă, în versurile lui Nicolae Istrati, Corespondenție între doi amorezi sau limba romănească la anii 1832 și 1822, publicate în Almanah de învățătură și petrecere (Iaşi, 1844). Textul lui Istrati urmărea să producă un efect comic prin acumularea de grecisme: „Axafna [deodată] cu duioșie, te rog mult a m-asculta, / Să nu faci schepsis, tertipuri, nerozii, chetalipa“. Formula grecească apare în comediile epocii, în vorbirea străinilor (Lacherdopulos, din Muza de la Burdujăni a lui Negruzzi), dar şi a inşilor mai vîrstnici şi de modă veche, la Alecsandri; „În zadar am rostit: «Nu întindeți sfoara prea tare… Nu vă întindeți mai mult decît plapoma… Nu înmulțiți armata, căci se înmulțesc datoriile și se jignește integritatea Imperiului otoman… che ta lipa»“ (Gură cască, om politic); „teatruri vrei? ai; pasagiuri române ca la Bucureşti vrei? ai; che-ta-lipa“ (Cucoana Chiriţa la Paris).

Etcetera (adesea repetat la sfîrşitul enumerării) este folosit curent începînd din secolul al XIX-lea. Latinismul a fost scris – în română ca şi în alte limbi care l-au preluat – atît într-un cuvînt, cît şi cu elementele componente despărţite: et cetera (şi cu variantele et caetera şi et coetera). Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2, 2005) a optat pentru scrierea sa în două cuvinte, dar dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DLR, Litera E, 2010) l-a tratat ca pe un cuvînt sudat. Acelaşi dicţionar a înregistrat şi un derivat glumeţ, o creaţie ad-hoc a lui Codru Drăguşanu: „plebea, după cum îi e originea, îşi exprimă puţinele idei sîrbo-bulgăreşte, germano-ungureşte, italo-spanioleşte, muscăleşte, turceşte, etcetereşte – numai rar româneşte“. Au circulat mai multe variante ale latinismului: una, înregistrată la Heliade Rădulescu şi la Asachi, ecetera, se explică printr-o sursă italienească (eccetera). Forma actuală eccetera (pronunţată ekcetera), neadmisă de normă, s-ar putea explica prin influenţa formei scrise din italiană. O altă variantă a cuvîntului reflecta modelul german şi slav de pronunţare a literelor latine, cu c urmat de e sau i citit ţ (ca în Ţiţero, formă frecventă la autorii vechi). Forma etţetera a fost simplificată, probabil din cauza succesiunii de consoane greu de rostit, în eţetera, pronunţie transpusă şi în scris şi păstrată pînă azi, mai ales în vorbirea persoanelor mai în vîrstă. Un proces fonetic de disimilare sau tot influenţa formei italieneşti au condus la înlocuirea lui t cu c, deci la pronunţia ecţetera. Unele dintre aceste variante sînt prezente în opera lui Caragiale, de pildă la Trahanache  – „noi sîntem stîlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului școlar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comițiului agricol și ețetera“ – şi la Farfuridi: „precum la 21, dați-mi voie (se șterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera“; în ambele cazuri, cuvîntul e folosit pleonastic, cu et latinesc precedat de echivalentul românesc şi. Ecţetera apare în Telegrame: „Costăchel Gudurău avocat, ecțetera“.

Azi, abrevierea etc., pronunţată adesea „pe litere“, e-tî-cî, e transcrisă ca atare, într-un stil colocvial-glumeţ pentru care găsim exemple în proza contemporană – „după aia a mai trebuit să-i pună şi Gabi Luncă, Romica Puceanu etîcî etîcî“ (Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze) – şi în Internet: „vai ș-amar va fi de ei etîcî etîcî!“ (dyobodiu.wordpress.com).

Etcetera produce şi unele oscilaţii în materie de punctuaţie: în timp ce în română i se aplică regula care interzice virgula înainte de conjuncţia şi, în alte limbi (engleză, franceză), componentul et nu este automat echivalat cu o conjuncţie copulativă, astfel că abrevierea etc. apare în mod tipic precedată de virgulă; în italiană, ambele versiuni sînt acceptate. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe