Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (III)

6 iulie 2022   TÎLC SHOW

De la intrarea în vigoare a Constituției, respectiv de la revizuirea acesteia pînă în prezent, s-a creat deja un set de practici în procesul de exercitare a atribuțiilor distribuite diferitelor autorități publice, la care se adaugă jurisprudența consistentă a Curții Constituționale. Există deja premisele pentru constituirea unei tradiții constituționale naționale. Dezvoltarea și consolidarea acestei tradiții depinde de continuitatea Legii fundamentale. Adoptarea unei noi Constituții sau revizuirea frecventă a celei în vigoare ar pune în pericol rezultatele efortului de trei decenii pentru crearea premiselor unei tradiții constituționale naționale. Carențele din textul Legii fundamentale și deficiențele manifestate în funcționarea autorităților care exercită cele trei puteri în stat pot fi corectate și au și fost corectate în parte prin cutumele constituționale și prin jurisprudența instanței de contencios constituțional. Este însă adevărat că unele soluții ale Curții Constituționale, sub diferite influențe politice, au tulburat echilibrul dintre autoritățile care exercită puterea legislativă, cea executivă și cea judecătorească. Nimic nu se opune însă ca aceste soluții eronate să fie corectate în viitor printr-un reviriment al  jurisprudenței constituționale.

În plus, prin lege organică, fără a fi necesară revizuirea Legii fundamentale, s-ar putea adopta o procedură riguroasă și transparentă de selecție a candidaților care sînt propuși pentru numirea judecătorilor la Curtea Constituțională, ceea ce ar tempera, măcar în parte, criticile privind politizarea acestei instanțe. Aceste critici sînt justificate. Pe de o parte, două dintre criteriile prevăzute în Constituție (pregătire juridică superioară și vechime de cel puțin 18 ani în activitate juridică sau în învățămîntul juridic superior), deși sînt necesare, rămîn pur formale. Pe de altă parte, criteriul substanțial (înaltă competență profesională) nu este verificat în mod riguros. Firesc ar fi ca, înainte de numirea de către președinte, Senat și Camera Deputaților, să fie propuși  de către o structură apolitică mai mulți candidați pentru fiecare post, să existe un proces transparent, cu dezbateri publice, pentru alegerea a cel puțin trei candidați, dintre care se va face numirea unui judecător de către fiecare dintre autoritățile publice competente.

În cele trei decenii de la intrarea în vigoare a Constituției au existat mai multe crize politice, unele dintre ele foarte grave. Fără a face un inventar al acestor crize, este de bun-simț constatarea că rezolvarea lor a fost posibilă și pentru că atribuțiile puterii executive au fost distribuite între președinte și Guvern, iar președintele are atribuții importante în raporturile cu Parlamentul. Această amenajare a structurii autorităților publice care exercită puterea executivă și puterea legislativă a fost benefică, pentru că nu a permis derapaje autoritare ale instituției președintelui  sau ale Parlamentului. Au fost cîteva momente în istoria postdecembristă cînd s-a creat riscul major de producere a unor asemenea derapaje. Conflictele dintre autoritățile publice, unele foarte intense și prelungi, au perturbat sau chiar au blocat funcționarea acestora. Ponderarea reciprocă nu numai dintre președinte și Guvern, pe de o parte, ci și dintre președinte și Parlament, pe de altă parte, a funcționat în momentele de criză, de cele mai multe ori, iar atunci cînd nu a funcționat, Curtea Constituțională a intervenit pentru rezolvarea conflictelor dintre instituțiile publice, oricît de discutabile au fost unele dintre soluțiile adoptate. În cazuri excepționale, cum au fost procedurile de suspendare și de demitere a președintelui, crizele politice au fost rezolvate prin recurgerea la votul electoratului.

În acest context, nu pot fi omise încercările unor autorități publice din zona puterii legislative și din cea a puterii executive de a exercita o influență asupra puterii judecătorești mai mare decît îngăduie Constituția. Aceste încercări au fost respinse, în cea mai mare parte, datorită atît modului de amenajare a sistemului autorităților publice adoptat în Legea fundamentală, cît și reacțiilor benefice ale societății civile.

Punctele de vedere critice, întemeiate pe evaluarea corelației dintre arhitectura normativă a democrației constituționale și funcționarea în practică a autorităților publice și a garanțiilor drepturilor și libertăților fundamentale sînt, în mare parte, întemeiate, dar nu pun în discuție componentele esențiale ale acestui regim politic, ci disfuncționalitățile acestora. Ca urmare, răspunsul la aceste critici poate fi dat nu printr-o nouă revizuire a Constituției, ci prin reglajele fine care pot fi făcute atît prin legi organice, cît și prin jurisprudența Curții Constituționale. În filosofia politică și în doctrina de drept constituțional ar trebui să fie abordate – cu mai mult curaj, cu mai mare profunzime științifică, cu mai pertinente trimiteri la experiența constituțională europeană și cu mai abile metode de comunicare – conflictele care sînt generate frecvent în raporturile dintre autoritățile publice care exercită cele trei puteri ale statului. Fără o asemenea fundamentare teoretică, legiuitorul și instanța de contencios constituțional nu pot avea coerență în demersul de creare a unui cadru durabil și flexibil, cu autocorecții periodice, pentrufuncționarea eficientă a instituțiilor democrației constituționale.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Mai multe