Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (I)
Din cînd în cînd este agitată în lumea politică problema revizuirii Constituției. De fiecare dată, calul de bătaie este schimbarea formei de guvernămînt. Este oare necesară această schimbare? Pentru a răspunde la această întrebare este mai întîi util recursul la principiul împărțirii puterii, a cărui aplicare particulară în teoria politică modernă a fost principiul separării puterilor în stat.
În Despre spiritul legilor, Montesquieu a formulat o frază genială prin simplitatea enunțării unei idei care a revoluționat modul de înțelegere a puterii și a schimbat paradigma organizării statului, în special, respectiv a societății, în general: „(e)ste o experiență eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea… Pentru a nu se abuza de putere trebuie ca, prin aranjarea lucrurilor, puterea să oprească puterea”.
Prima idee din acest citat reflectă, cum spune autorul, o experiență veche de cînd omul. A fost însă nevoie de cîteva mii de ani de experimentare a abuzului de putere pentru ca să se formuleze a doua idee, ca principiu de organizare a statului și a societății. Este unul dintre principiile întemeietoare ale democrației constituționale: numai puterea poate limita puterea. Această formulare exprimă nu numai ceea ce a devenit apoi cunoscut ca principiul separației puterilor în stat, care acționează în cadrul structurilor publice, pentru cooperarea și limitarea reciprocă a puterilor legislativă, executivă și judecătorească, ci un principiu și mai general, aplicabil în alcătuirea oricărei organizații, nu numai în societatea politică, ci și în aceea civilă, cu caracter lucrativ sau nelucrativ.
A doua idee cuprinsă în fragmentul citat mai sus – în această formă generală, care poate fi denumită „principiul împărțirii puterii” – a fost oarecum uitată, întrucît a fost acaparată de teoria politică și restrînsă la o aplicație particulară, ca principiu al separației puterilor în stat. În realitate, această a doua idee, în care este concentrată contribuția originală a lui Montesquieu la elaborarea teoretică și la construcția practică a democrației constituționale, se aplică nu numai la vîrful construcției statale, ci și la baza acesteia în forma descentralizării și autonomiei administrației publice locale, nu numai în organizarea statului, ci și în alcătuirea întregului sistem politic, în forma multipartidismului și a separației activității de partid de aceea de stat, nu numai în structurarea sistemului politic, ci și în aceea a întregii societăți, prin complementaritatea și consubstanțialitatea societății civile și a societății politice.
Contrar unei opinii comune, o organizație, indiferent de natura ei, este cu atît mai solidă cu cît puterea este mai împărțită între diferitele ei structuri. Concentrarea și centralizarea puterii constituie boala oricărei organizații, acționînd ca un factor de entropie. Tot contrar opiniei comune, împărțirea puterii într-o organizație nu contrazice necesitatea unității acesteia, unitate care este dată nu de concentrarea și centralizarea puterii, ci de relațiile interne de cooperare și control reciproc între diferitele structuri ale organizației, fiecare cu atribuții bine delimitate. Prin aceste relații interne organizația lucrează ca un întreg unitar, adaptabil la provocările mediului în care acționează. Principiul împărțirii puterii este complementar cu ideea de conducere și acțiune unitară a oricărei organizații, exprimată într-un anumit tip de ierarhie internă, care permite circulația rapidă a informației și rapiditatea deciziilor.
La nivelul întregii societăți în care este organizat un anumit stat, se poate spune că forța ei se păstrează cît timp suma puterilor distribuite în societatea civilă este mai mare decît suma puterilor distribuite în societatea politică. Atunci cînd acest raport se inversează, forma de organizare statală se prăbușește, lăsînd loc unei alte forme de organizare statală. Această idee este o axiomă a democrației constituționale. În această formă generală, principiul împărțirii puterilor, care presupune unitatea acestora prin cooperare și control reciproc, acționează ca o barieră în calea tendinței naturale de concentrare și de centralizare a puterii, specifică sistemelor politice autoritare sau totalitare.
Unitatea și forța statului, precum și cele ale societății în ansamblul ei depind de distribuția rațională a puterilor între diferitele structuri, de raporturile de colaborare și de control reciproc dintre acestea, de cultura politică democratică a celor care populează aceste structuri și de experiența acumulată într-o perioadă rezonabilă de timp, suficientă pentru a corecta și testa modul de funcționare a statului și a societății în care acesta este organizat.
Ultimul element, respectiv experiența politică democratică proprie, explică de ce nu există o rețetă unică de alcătuire și funcționare a democrației constituționale. Acest sistem politic, păstrînd principiile sale fondatoare, dobîndește o înfățișare particulară, de la stat la stat, de la continent la continent. Este motivul pentru care, oricîte similarități ar fi identificate în Constituțiile diferitelor state organizate pe temeiul democrației constituționale, acestea nu vor duce niciodată la concluzia unei identități, recognoscibile indiferent de loc și timp. Acest mod de exprimare particulară a principiilor democrației constituționale se confirmă și în ceea ce privește principiul separației puterilor. Spre deosebire de modelul nord-american, în care există o diferențiere netă între structurile puterii care exercită puterea legislativă, cele care exercită puterea executivă și cele care exercită puterea judecătorească, la nivel statal și la nivel federal, în Constituția României, ca în mai toate Constituțiile europene, această diferențiere nu mai este la fel de clară.
Notă: în acest text și în următoarele două pe aceeași temă se regăsesc idei și formulări din articolul „30 de ani de stabilitate constituțională“, publicat anterior.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.