Eros şi Thanatos
Bunul meu vecin, domnul Amorel Mirabel Onanescu, pensionar în etate de 87 de ani, stătea abătut, într-o dimineață, la intrarea în scara blocului, contemplînd frunzele uscate, purtate de vînt în toate direcțiile. Omul era mereu plin de vitalitate, în ciuda vîrstei, așa încît am simțit nevoia unei remarci suplimentare, pe lîngă fireștile urări matinale: „Păreți cam abătut, domnul Onanescu!“. „Păi, da, dom’ profesor“, răspunse el repede, abia așteptînd parcă un prilej să se descarce, „cum să nu fiu, dacă prin bloc circulă diverse răutăți despre mine?… Bătrînii ăștia! Au numai grija celorlalți, nu se gîndesc la faptul că, mîine-pomîine, se vor întîlni cu Doamne-Doamne… O știți pe madam Corciovă, baba aia de la șase?“ „O știu“, am replicat cu jumătate de gură, întrucît „baba“ respectivă avea cel mult șaizeci și opt de ani. Cu puțin efort, i-ar fi putut fi fiică domnului Mirabel. „Ei bine, dom’ profesor, babeta asta nu mai are somn, pentru că m-am apucat, cum afirmă ea, de dansuri de societate. Zice la toți că Onanescu s-a scrîntit, că a dat junețea într-însul, că suferă de demență senilă și așa mai departe. De ce o omoară grija, nu înțeleg! Nici măcar nu m-am apucat de dansuri de societate. Fac balet postmodern la Clubul Voința. De patru ori pe săptămînă, cîte o ședință de două ore…“
Am zîmbit. „Domnul Onanescu, nu trebuie să vă faceți probleme! Nu văd nimic straniu în a dansa la vîrsta dumneavoastră. Tinerețea ține de spirit, nu de datele din buletin.“ „Așa, așa, dom’ profesor, sînt perfect de acord. Trebuie să trăiești în fiecare zi dată de bunul Dumnezeu. Altminteri, mori spiritual încă din copilărie. Uitați, eu mă trag din familie de oameni longevivi. Maică-mea a murit la 110 ani și tata la 104. Mama a început să facă pregătiri pentru înmormîntare de pe la 50 de ani. Azi cîțiva lei puși deoparte, mîine niște batiste și niște prosoape, poimîine lumînări. Cînd avea cam 60 de ani, și-a achiziționat un coșciug de la cioclul satului. L-a pus în odaia de zestre, alături de celelalte lucruri. Periodic, se așeza în el să vadă dacă o mai încape. Pe la 70 de ani, construise o obsesie a imaginii ei în sicriu. Își chema prietenele și vecinele să‑și dea cu părerea: Țața Marghioala, Țața Prunișoara, Țața Mărcuța… Se punea în coșciug, își împreuna cucernic mîinile pe piept, închidea solemn ochii și apoi mima rigor mortis. Țațele erau obligate se emită observații scenografice. Că ar fi bine să țină picioarele mai drept, că poate pleoapele ar trebui să stea întredeschise, ca să se vadă culoarea azurie a irisului, că broboada ar fi mai elegantă trasă în sus pe frunte, că rochia pefectă pentru sobra împrejurare n-ar fi tocmai cea neagră, ci una bleumarin închis etc. etc. Treptat, mama a devenit regizorul propriilor sale funeralii. Le convingea pe unele amice să joace rolul popii, iar pe altele pe ale dascălului și bocitoarelor. În fine, cînd mai treceam pe la ea, îmi oferea și mie postura de purtător principal de năsălie. A nutrit întotdeauna, bănuiesc eu, sentimentul de spaimă că bărbații din cortegiul mortuar ar fi putut să nu o găsească atrăgătoare…
Se înțelege că totul a fost inutil. Țațele au murit înaintea mamei și, atunci cînd am îngropat-o de-adevăratelea, a trebuit oricum să-i cumpăr alte haine și alt coșciug. Cele vechi se făcuseră praf după o jumătate de secol de așteptare…“ „Foarte interesant, domnule Onanescu“, am spus, ușor tulburat de talentul narativ poesc al vecinului meu. „Vă dau dreptate“, am continuat, „mai ales că știu două cazuri similare. Mama unui coleg fusese o natură fragilă și chiar suferindă de cînd exista ea pe pămînt. Copiii nu și-o aminteau decît văitîndu-se: că o doare ba aia, ba cealaltă, că o să moară tînără, că o să zacă prin spitale și tot tacîmul. Vîrful lamentărilor s-a situat cîndva în intervalul deplinei maturități, între 30 și 60 de ani. Înspre 65, doamna în cauză a devenit mai încrezătoare, nu părea să mai sufere devastator, precum în tinerețe. La 70, a redescoperit cochetăria – frecventa insistent saloanele de înfrumusețare și acorda mare preocupare pentru felul în care se prezenta în public. În sfîrșit, la 80, ajunsă văduvă, s-a recăsătorit cu un bărbat mai tînăr și a dezvoltat gustul petrecerilor. A murit împăcată, prin preajma centenarului. O altă cunoștință de-a mea și-a îngrijit mama bolnavă pînă cînd aceasta a atins venerabila vîrstă de 107 ani și a plecat la Domnul. Bătrîna provenea dintr-un sat moldovenesc, renumit pentru multitudinea locuitorilor săi octogenari și nonagenari. Exista, pesemne, vreun elixir al longevității în fîntînile oamenilor din zonă. Deși paralizată, în pat, și aproape oarbă, femeia își interoga compulsiv fiul despre soarta consătenilor ei. Dacă mai trăiesc, dacă sînt sănătoși și tot așa. Amicul meu executa dese incursiuni rurale pentru a aduce mamei date proaspete din teren. După două decenii de recensămînt amator, a fost nevoit să-i comunice bătrînei o veste tristă. Nici una dintre cunoștințele sale nu se mai afla în viață. Muriseră cu toții, ea rămînea supraviețuitoarea unică a unei istorii în amurg. Femeia s-a luminat brusc, zîmbind știrb și deschizînd ochii, ale căror pleoape păreau să se fi lipit definitiv de mulți ani. A spus cu glas vioi: Am fost cea mai zdravănă, ai? Ulterior, s-a întunecat însă, adăugînd: Regret doar că nu mai e nici un boșorog pe acolo. Mă gîndeam să mă recăsătoresc…“
"Prin urmare“, l-am liniștit eu pe Amorel, „nu puneți la inimă, domnule Onanescu, orice fleac! Omul trebuie să trăiască normal la toate vîrstele!“ „Dom’ profesor, mi-ați luat un pietroi de pe inimă! Ce înseamnă să vorbești cu un intelectual… De aceea, îndrăznesc să vă întreb: un plasator serios de domnișoare nu cunoașteți prin oraș?“
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.