Erich Auerbach & Co.

A apărut o nouă preocupare în spațiul public românesc: cine și după ce criterii atestă dacă o lucrare este științifică sau nu. Răspunsul scurt este dezamăgitor: depinde. O revistă sau o editură științifică au propriile criterii pentru a accepta un manuscris spre tipărire. Unele sînt formale și derivă din deontologia cercetării. De pildă, utilizarea corectă a surselor de informare. Asta se traduce, formal, dincolo de respectarea regulilor citării, prin obligația de a avea o bibliografie finală, cu menționarea surselor folosite, în ideea că nici un studiu științific nu se naște ex nihilo. Alt criteriu, procedural, este ca manuscrisul să fie avizat pozitiv de către unul sau mai mulți referenți de specialitate, în condițiile specificate de către publicație sau editură.

Pentru un concurs în învățămîntul superior sau în cercetare, unde atît angajarea, cît și promovarea se fac, potrivit legii, pe bază de competiție, criteriile diferă. Aici se iau în calcul lucrările deja publicate și se are în vedere, în primul rînd, unde și cum au fost publicate, acest criteriu fiind principalul girant al calității științifice a respectivelor contribuții. Se mai ține cont și de impactul acestora – de cîte ori au fost citate și unde etc. Nu intru în detalii. Din păcate, aceste cuantificări scientometrice – există deci și o știință a măsurării științei – au, printre altele, drept efect faptul că evaluatorii nu se mai ostenesc să citească ce a scris candidatul sau candidata. E suficient să verifice dacă adunarea punctelor acumulate a fost făcută corect. Procedura, ca și justiția, e „oarbă“.

Răspunsul ceva mai lung ar suna cam așa: este “științifică o lucrare care produce o lărgire sau o adîncire a cunoașterii într-un domeniu recunoscut drept „știință“. Nici o atare perspectivă nu e neproblematică. Nomenclatorul „științelor“ fluctuează continuu. Reglementările administrative – ca de pildă cele folosite de către Consiliul Național al Cercetării Științifice sau de către Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, deja faimosul CNATDCU – nu pot reprezenta decît o aproximare grosieră a unei realități foarte volatile. Iau un singur exemplu: există o largă literatură de spe­cia­litate despre OZN-uri. Pentru unii, „ufologia“ e nacafaua unor escroci sau excentrici. Alții, dimpotrivă, consideră că, chiar dacă nu avem dovezi certe de contacte cu extratereștri pînă acum, nu e deloc exclus ca ei să ne fi vizitat sau să ne viziteze. Nu‑i mai bine să ne ocupăm serios de o atare ipoteză?

Cît privește condițiile formale – indicarea cu acribie a tuturor surselor utilizate, direct sau indirect, o cît mai largă bibliografie a temei discutate etc. –, nu o dată dai peste lucrări care își fac un titlu de glorie din respectarea lor sîrguincioasă, dar din care, la final de lectură, constați că nu ai aflat nimic nou.

Există, pe de altă parte, și lucrări capitale care se abat, din varii motive, de la standardele procedurale curente. Una dintre ele, de pildă, este cea a lui Erich Auerbach, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală, apărută în versiunea originară germană în 1946 și în traducere engleză în 1953. Este, așa cum sugerează titlul, o panoramă a modului în care literatura „transfigurează“ (cum se spunea odinioară în manualele școlare) realitatea în epocile succesive ale culturii occidentale, de la poemele homerice la stream of consciousness în romanele Virginiei Woolf, fiecare dintre cele douăzeci de capitole sprijinin­du‑se, în principal, pe comentariul unuia sau mai multor fragmente alese ca puncte de referință în jalonarea traseului evolutiv.

În ciuda enormei anverguri a temei, „bibliografia secundară“ – trimiteri la alți cercetători cu preocupări similare – e absentă din lucrare. La fel și lista bibliografică finală. Asta nu pentru că Auerbach ar fi fost vreun ignorant. Citatele din opere literare, reproduse cel mai adesea în original, atestă stăpînirea de către Auerbach a opt limbi moderne și clasice. Explicația e cu totul alta.

Strălucit elev al lui Leo Spitzer, Auerbach, de origine evreu, e nevoit să se expatrieze din Germania nazistă. În 1936 reușește să ajungă la Istanbul, unde rămîne 11 ani, răstimp în care își scrie și celebra lucrare. Biblioteca Universității din Istanbul, unde caută sprijin pentru a-și continua munca de erudiție, se dovedește a nu-i fi de mare folos. „Legenda învățatului fără-de-cărți a luat naștere în 1968, cînd Harry Levin a publicat un eseu despre carierele lui Auerbach și Leo Spitzer, ambii filologi evrei nevoiți să părăsească Germania și ajunși în final în universități americane. Spitzer, care a ajuns înaintea lui Auerbach la Universitatea din Istanbul, a pus bazele legendei în propria relatare despre o întîlnire cu decanul de aici, care, întrebat despre starea precară a bibliotecii, a răspuns: «Nu ne batem capul cu cărțile. Ard». Levin credea că această lipsă l-a forțat pe Auerbach să scrie «un fel mai original de carte decît ar fi încercat altminteri», să producă «un muzeu imaginar».“ (Arthur Krystal, The Book of Books. Erich Auerbach and the making of „Mimesis“, http://www.newyorker.com/magazine/2013/12/09/the-book-of-books, traducerea mea)

E întru totul jenant să vorbești despre Auerbach (sau, de ce nu, despre Blaga, ale cărui „trilogii“ sînt redactate cam în aceeași manieră, și exemplele s-ar putea multiplica oricît) în contextul românesc actual. Din punctul meu de vedere, inadecvarea întrebării la faptul că diverși inși se fofilează să scape mai repede din închisori este flagrantă și carnavalescă. Ar trebui măcar să fie clar că nu se poate pronunța asupra calității științifice a unei lucrări o instanță judecătorească, pe criterii de jurisprudență.

Detalii, în numărul viitor.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.