Epistolar epistemologic
lui R. C. Se pare că există două curente de gîndire cînd vine vorba de a-i cunoaşte pe oameni: unul susţine că nu poţi niciodată cunoaşte pe cineva, celălalt - că poţi, dar în parte. Nimeni nu crede că poţi cunoaşte pe cineva în totalitate. Întrebarea arareori pusă este: de ce ai vrea să cunoşti pe cineva? Răspunsurile diferă: pentru că îl iubeşti, pentru că îl urăşti, pentru că ai nevoie de el, pentru că te roade curiozitatea. Şcoala lui "nu-poţi-niciodată-cunoaşte-pe-cineva" se bucură de o bogată atestare istorică, în special din partea oamenilor acelora cumsecade din Europa care s-au transformat în criminali de îndată ce au găsit o scuză bună pentru a o face. Poate că asta l-a împins pe J.-P. Sartre să scrie "infernul sînt ceilalţi". Aceşti "ceilalţi" sînt cei pe care nu apuci niciodată să-i cunoşti. Şcoala lui "poţi-să-i-cunoşti-pe-oameni" se bazează pe credinţa că oamenii împărtăşesc un solid fond comun care transcende diferenţele. Ambele şcoli habar nu au dacă oamenii ar vrea sau nu să fie cunoscuţi. Unii oameni chiar nu vor să fie cunoscuţi şi, ca atare, se blindează; construiesc structuri elaborate din retorică, superstiţii, cultură şi oţel decorativ, pentru a preîntîmpina încercările celorlalţi de a-i cunoaşte. Îşi construiesc ziduri de apărare din orice, inclusiv din propria carne. Alţii încearcă, dimpotrivă, să se facă cît mai cunoscuţi: se arată lumii, se mărturisesc, se plîng, bloguiesc şi îşi desenează trupurile pe ecrane, pe ziduri şi pe trotuare. Cei care se ascund se maschează uneori în exhibiţionişti şi viceversa. Prea multă arătare de sine poate fi, de fapt, un mecanism de autoapărare, în timp ce o oarecare sfiiciune poate fi, în realitate, doar un avion-spion de recunoaştere, invizibil. Pentru adevăraţii reclusivi, lucrurile se opresc la trup; acolo e graniţa lor. Exhibiţioniştii veritabili sînt globalişti; trupul şi sufletul tău le aparţin. Între cele două se întinde întreaga poveste a conştiinţei de sine, cu punctele cruciale marcate de istorie. În veacuri de sărăcie, de opresiune religioasă şi politică, războaie, terori reale sau imaginare, molimi şi mari cauze naţionale, oamenii nu vor, în genere, să fie cunoscuţi; mai degrabă se ascund, se strecoară, se fac mici, se fac invizibili. În vremi ca ale noastre, cu prosperitate, circuri şi festivaluri, cu toţii ies în faţă, se arată lumii şi fac semne prieteneşti. Der Zeitgeist cere fie anonimat şi conformism, fie deschiderea trupurilor şi hotarelor. Cu toate acestea, unii oameni pur şi simplu nu vor să fie cunoscuţi, oricare ar fi firea timpului lor: îşi păstrează un miez inviolabil şi se străduiesc să-l facă tot mai dur, pentru a rezista oricărei pătrunderi a celorlalţi. Ceilalţi, chiar şi în vremuri de teroare, vor ca lumea să ştie că pot fi cunoscuţi, că sînt "umani", că sînt inofensivi şi disponibili. Cei ascunşi îşi înfăşoară esenţa în jurul unui sîmbure mărunt, ca o imitaţie a ceea ce a explodat la facerea lumii, în timp ce tipii de lume se extind pentru a umple fiecare colţişor şi crăpătură, precum apa şi lumina. Cea mai mare excepţie pe care ascunşii o fac cunoaşterii este să-i accepte pe ceilalţi, să atingă un anume grad de toleranţă. Pentru cei deschişi, pe de altă parte, toleranţa are o conotaţie uşor peiorativă. A tolera curiozitatea sau diferenţa nu este acelaşi lucru cu a permite accesul. Toleranţa este un tratament recomandat teiştilor, pentru că, dacă ceva despre care crezi că este adevărat este adevărat, atunci nu mai contează dacă crezi sau nu. Toleranţa nu înseamnă nimic pentru cineva dispus nu numai să accepte, ci să se dăruiască. A fi înţelept înseamnă a-i căina şi pe unii, şi pe alţii, dar cine sînt eu să-mi dau cu părerea? traducere de Ioana AVĂDANI