Epifanie nocturnă
Tîrziu în noapte, un scriitor sexagenar se trezeşte brusc din somn, din cauza unor zgomote suspecte ce vin de la parterul casei. Ieşind din buimăceala nocturnă, el reface filmul realităţii, care nu e deloc încurajator. Sosise de aproape o zi la vila de vacanţă a unor buni prieteni, pentru a termina o monografie critică (despre Thomas Love Peacock), a cărei documentare ştiinţifică îi luase patru ani bătuţi pe muchie. Amicii îi încredinţaseră locul lor de recreație ocazională, convinşi fiind că liniştea lui desăvîrşită va oferi autorului posibilitatea să-şi deruleze cu bine ambiţiosul proiect intelectual. Aici telefonul nu funcţionează, iar cel mai apropiat vecin se află la o distanţă de aproximativ cinci-şase sute de metri. După ani de muncă prin biblioteci, omul nostru are şansa de a da frîu liber imaginaţiei şi de a fi original. Speranţa este cu atît mai mare cu cît el nu vine în casa de vacanţă cu mîna goală. Pe lîngă miile de fişe redactate conştiincios, are deja o treime din volum scrisă. Zgomotele auzite în miez de noapte sînt, de aceea, şi mai terifiante, întrucît se produc pe fondul unei suprasolicitări nervoase, cauzate de lucrul febril de peste zi. Scriitorul realizează imediat că vila e jefuită. Cineva caută haotic prin încăperile de la parter, ieşind în răstimpuri pentru a şi transporta prada la maşină. Eroul conştientizează burlescul conjuncturii. Hoţul are, fără îndoială, convingerea că locuinţa este pustie. În afară de zecile de foi cu note şi paragrafe ale monografiei – abandonate pe masa din living –, autorul nu lăsase nici o altă urmă a prezenţei sale în casă. Speriat, omul se retrage în întuneric, lîngă fereastră, aşteptînd inevitabila întîlnire cu intrusul. În mod neîndoios, acesta urma să-şi facă apariţia la etaj, pentru a-şi completa căutările.
Faptul se produce şi induce surpriză în ambele tabere. Pe de o parte, hoţul (cu chipul acoperit de un ciorap şi mîinile de mănuşi galbene, cauciucate, folosite în bucătărie) se miră, descoperind o mogîldeaţă zgribulită şi speriată într-unul dintre dormitoarele de la etaj, pe de alta, victima se arată surprinsă că nu este agresată din chiar primul moment al întîlnirii. Urmarea intrigă şi pe cel de-al treilea participant la scenă, cititorul însuşi, avînd în vedere că naraţiunea în discuţie constituie subiectul unei proze scurte semnate de John Fowles în anii ’70, Poor Koko / Sărmanul Koko, şi cuprinsă în volumul de nuvele Ebony Tower / Turnul de abanos. Motivul? Între personaje începe un dialog neconvenţional, greu de încadrat, în mod obişnuit, în contextul descris. Hoţul se dovedeşte un ins semieducat (protagonistul îl bănuieşte student pe la o „universitate mai slăbuţă“ sau individ retras prematur din vreo facultate mai prestigioasă), care pare familiarizat cu literatura, declarîndu-se admiratorul lui Joseph Conrad. Informaţia îl încurajează pe autorul nostru, care, identificîndu-se drept scriitor şi precizînd motivul prezenţei sale în casă, îndrăzneşte să critice gestul imoral al tînărului. Hoţul, cu o politeţe neaşteptată, își descrie îndeletnicirea în termeni nietzscheeni. Nu consideră că face rău, ci că se supune unui impuls natural (imposibil de reprimat), justificat, de altfel, prin legea vaselor comunicante, de preaplinul celorlalţi. Argumentul capătă şi o uşoară tentă ideologică. „Ceilalţi“ sînt, invariabil, conservatorii (explicaţia scriitorului că proprietarii casei, ca şi el, sînt, de fapt, laburişti nu-l impresionează pe hoţ care, evident, ataşează „conservatorismului“ un sens cultural mai larg), meritînd anumite „corecţii“ materiale. Tînărul merge foarte departe cu demonstraţia, sugerînd că sistemul sovietic, unde îţi poţi procura comodităţile sub sigla gratuităţii, este, în esenţă, bine gîndit.
Fără a lungi conversaţia, intrusul îşi invită victima, plin de curtoazie, să se îmbrace şi să coboare la parter. Aici îl va lega – cît mai confortabil cu putinţă – de un fotoliu şi îi va pregăti focul în şemineu. Ulterior, cînd el va considera că se află suficient de departe de locul jafului pentru a nu mai putea fi prins, va anunţa Poliţia, salvîndu-l astfel pe sexagenar de la o moarte prin asfixiere (căluşul la gură rămîne inevitabil, deşi scriitorul dă asigurări că nu va ţipa). Totul se petrece întocmai, hoţul prinzînd mîinile victimei de braţele scaunului cu bandă adezivă aplicată pe un ziar (pentru a nu-i răni pielea la dezlipire). În final, cînd focul arde vesel în cămin, iar autorul asistă la momentul despărţirii fără grai, cu o bucată de bandă trecută peste gură, tînărul face un ultim gest bizar: ia filele monografiei și le aruncă, una cîte una, în foc. Scriitorul priveşte, în crispată neputinţă, cum munca lui de patru ani se transformă în cenuşă, în timp ce maşina hoţului demarează în trombă. Deşi salvat (invadatorul nocturn şi-a ţinut pînă şi această promisiune, anunţînd Poliţia), eroul nostru cade în prostraţie. Nu înţelege, inițial, motivaţia unui act atît de barbar, săvîrşit de cineva, aparent, cu deprinderi de civilitate. Apoi, mintea i se limpezeşte subit. Mesajul era clar: tînărul dorise să spună că noi, liberalii radicali, sîntem mai mulţi şi mai tari decît voi, „conservatorii“, şi, treptat, vom înăbuşi civilizaţia voastră de mucava. Astfel, sexagenarul realizează că nu mai există un public, nu mai există o cultură pentru cărţile sale şi conchide că „diavolul“ i-a făcut, indirect, un bine, arzînd ultimul semn al unei spiritualităţi practic dispărute – începuta sa monografie despre Peacock.
O întrebare personală: de ce avem întotdeauna nevoie de experienţa unor episoade traumatizante pentru a înţelege adevăruri simple, aflate la îndemîna noastră?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.