Engrish

9 aprilie 2014   TÎLC SHOW

La început ironic, apoi tot mai serios – pînă ce termenul a devenit, practic, oficial –, lingviştii din spaţiul anglofon au numit (numesc) engleza vorbită de asiatici Engrish. Noţiunea s-a referit, iniţial, la engleza japonezilor (din cauza neputinţei lor de a pronunţa sunetul l – pe care îl înlocuiesc cu r –, spre deosebire de chinezi, de pildă, blocaţi, în articulare, tocmai de consoana r, substituită la ei cu l!). Treptat însă, cuvîntul respectiv s-a aplicat întregului spaţiu oriental îndepărtat. Dincolo de orice subtext răutăcios-discriminatoriu, asiaticii se numără – ca grup – printre cei mai proşti vorbitori din lume ai graiului Marelui Will. S-au scris, în timp, studii despre motivaţiile acestei realităţi. Se pare că, pe lîngă absenţa unor sunete şi existenţa altora (complet diferite de cele ale euro-americanilor!) din/în foneticile lor specifice, orientalii au gramatici profund incongruente cu ale noastre. Le lipseşte pluralul, genul, acordul între subiect şi predicat, trecutul verbelor, articolele, prepoziţiile ş.a. Prin urmare, sînt şanse mari ca banala frază „El a mers ieri la policlinica din cartierul lui“ să ajungă, în procesarea traductologică orientală: „Ea merg ieri policlinică cartier ei.“

Viaţa m-a adus în preajma unor asiatici vorbitori de engleză. Am cunoscut, în Texas, un shakespearolog japonez din Tokio – Hirota pe numele său –, care, neînţeles aproape deloc de comunitatea de Fulbrighters, reunită, pentru o vreme, la Universitatea din Austin, comunica mai mult prin semne cu restul lumii. Gestica lui elaborată, combinată cu expresiile faciale pe care le alcătuia, dădeau conversaţiei aerul unei scene de pantomimă din commedia dell’arte. În ultima seară a şederii noastre în Texas, nu ştiu de ce, Hirota m-a ales pe mine să bem un pahar de sake, de despărţire. Am subînţeles că acela era ritualul plecării la niponi: o gură din băutura naţională japoneză şi mai multe clipe de meditaţie. Am sorbit alcoolul, după care am contemplat amîndoi podeaua, cu mîinile sprijinite pe genunchi, aidoma samurailor înainte de luptă. Am respectat totuşi şi obiceiul apusean, oferindu-ne reciproc cîte un hug bărbătesc. A fost amiciţia în care s-au zis cele mai puţine vorbe din toată existenţa mea de pînă acum.

Tot acolo l-am cunoscut şi pe sud-coreeanul Mr. Kim, personaj de o gentileţe exemplară. Kim îşi pierduse vederea la 5 ani, dar lupta să ducă o viaţă normală (cînta, între altele, remarcabil, la pian). Pesemne că handicapul, însă, fără îndoială, şi specificitatea limbii coreene îl determinau să vorbească engleza răstit, intercalînd între cuvinte o multitudine de ha-uri, ho-uri şi he-uri. Abia reuşeai să distingi sensul unor lexeme în acest amalgam fonetic. Întrucît am audiat amîndoi un curs de politici educaţionale americane, ne-am apropiat. Ne întîlneam dimineaţa, înainte de ore, şi plecam împreună la şcoală (eu avînd şi rolul de ghid). Într-o zi, Kim m-a rugat să-l duc la un rodeo. Ştia că solicitarea sa ar putea părea ridicolă, în condiţiile date, dar ideea îl fascinase încă din copilărie şi spera ca, măcar aşa, prin prezenţă fizică, să simtă şi el fiorii de spectator la sălbatica reprezentaţie de cowboys texani.

Am mers. Mr. Kim radia de fericire. Zîmbea neîncetat şi, după felul în care îşi frămînta mîinile, am dedus că avea, într-adevăr, emoţii. Rolul meu aici a fost mai complex decît cel al unui simplu ghid. A trebuit să-i povestesc, pas cu pas, tot ceea ce se petrecea în arenă. Am dezvoltat atunci nişte abilităţi de comentator de rodeo, pe care le-aş fi folosit şi mai tîrziu, dacă mi s-ar mai fi oferit ocazia. Ciudăţenia venea din faptul că eu vorbeam în crescendo, pentru a surprinde suspansul evenimentelor, iar Kim reacţiona cu interjecţii de uimire şi veselie. Engleza îi pierise de tot, fiind acoperită cu ha-urile, ho-urile şi he-urile atotcuprinzătoare. Colţul nostru de tribună devenise atracţia serii. Texanii mustăcioşi şi solizi, îmbrăcaţi în cămăşi colorate, pline de steluţe, ne priveau nedumeriţi, uitînd de caii şi bivolii neîmblînziţi din faţa lor. Nu înţelegeau de ce un asiatic cu ochelari fumurii zbiară ca un apucat, în vreme ce un european (da, în Texas, se observă rapid acest lucru!) îi povesteşte, palpitant şi cu lux de amănunte, ceea ce vedea toată lumea.

În sfîrşit, nu pot să nu-l amintesc aici pe Dun Chung, lectorul de limbă chineză, care ne-a vizitat facultatea pentru un an, pe la începutul deceniului trecut. Deşi în ţara lui era conferenţiar (specializat pe predarea limbii engleze!), Dun vorbea mai curînd klingoniana decît limba lui Dickens. S-a ajuns la un compromis bizar. Profesorul Chung se făcea că discută cu noi, iar noi ne prefăceam că îl înţelegem. Dialogurile noastre erau numai zîmbete şi mormăieli, fragmentate de yes-uri ocazionale şi politicoase. (S-ar putea să-i fi spus da la multe minunăţii întrebate de el, precum, de exemplu: „A fost Elena Ceauşescu o savantă de renume mondial?“ „Oh, da, oh, da! Neîndoios!“) Odată l-am întîlnit în piaţă. Avea multe plase în ambele mîini. Părea bucuros să mă vadă. A început să vorbească tare, cu o mimică vioaie: „Haa guu doo naa maar hee! Gun fii mee iee too daai.“ Luat pe neaşteptate, m-am pierdut complet, ratînd instrumentarul diplomatic de serviciu. N-am reuşit decît să articulez nepoliticoasa întrebare „What?“, rămînînd stupefiat apoi înaintea chinezului. Dun Chung m-a privit interogativ. A lăsat sacoşele jos şi a scos din una dintre ele un crap viu, pe care mi l-a împins înspre ochi: „Fii mee iee too daai!“

Prin rotunjiri graţioase ale gurii şi un dans subtil de aripioare, bietul peşte mi-a tradus entuziasmul profesorului: în seara respectivă, Dun avea să gătească o cină pe cinste. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe