Elitele pe-nţelesul tuturor

De cîţiva ani, presa românească s-a contaminat de clasamentoză. Ca şi gripa aviară, este tot o maladie de import, dar cu efecte mai suave. În fiecare zi ni se propune un nou top - al bogătaşilor, al formaţiilor, al sportivilor sau al altor categorii cu lipici la public. Revista Eurolider a apăsat pe economie, Cotidianul a invocat "Generaţia aşteptată", FHM ne oferă cele mai nurlii apariţii feminine. Exemplele pot continua. Aruncaţi un ochi spre chioşcurile de ziare! Superlative la tot pasul! Ne asaltează oameni de hîrtie foarte inteligenţi, peste măsură de frumoşi şi extrem de întreprinzători, păcat că aceste calităţi nu sînt contagioase. În plus, ni se spune apăsat că topurile reprezintă răspunsul documentat (şi frumos ambalat) la nevoia societăţii de modele, jaloane, repere valorice. (În perioada de moleşeală profesională dintre Moş Nicolae şi Moş Crăciun, între două petreceri de firmă şi o tăiere de porc, clasamentele sînt mai agresive ca oricînd. Nu-i chiar o nenorocire! Puţin optimism naţional nu strică, deşi e ca o picătură de parfum aspiraţional într-un ocean cu miros de dosare uitate-n dulap.) Dacă însă aveţi ocazia să abordaţi subiectul, în termeni amicali, cu un editor, veţi afla că "topurile astea se vînd foarte bine". Tirajele cresc, iar audienţa se face dodoloaţă, ca România copilului Blaga. Cetăţeanul cumpără (sau se uită), curios să afle dacă lista "lor" seamănă cu a lui. Iar dacă nu, de ce? Căci, investită cu prestigiul literei tipărite ("am citit eu!") sau al mesei de talk-show ("am văzut eu!"), lista dobîndeşte falsa măreţie a adevărului. Poate nu cel absolut, dar măcar argumentat. Un biet sondaj "la plesneală" sau o vicleană linguşire a vreunui influent al zilei capătă astfel, pentru cititorul neatent, forţa ghicitorilor lui Nostradamus. Şi uite-aşa ajungem la o umilă chestiune de amănunt - criteriile acestor clasamente. Unele publicaţii îşi asumă gestul şi vorbesc despre "opţiunile noastre". Altele se prefac că au studiat din greu şi susţin că ştiu "opţiunile publicului". De curînd însă, virusul socioplastic a suferit o amplă mutaţie - la aceste glume de sezon au fost cooptaţi şi cîţiva sociologi. Postul Realitatea TV a organizat, sub bagheta lui Mihai Tatulici (un om care, ce-i drept, ştie să facă spectacol de televiziune) un astfel de reality-show. Mai întîi s-a făcut un amplu sondaj de notorietate privind categoriile considerate reprezentative (politicieni, sportivi, actori, interpreţi vocali, etc). Evident, a rezultat un clasament al notorietăţii (de ex. cel mai cunoscut/iubit sportiv), căci criteriile sugerate respondenţilor erau cam inoperante. (Cum oare or fi apreciat competenţa lui Băsescu sau Liiceanu? Mă rog, asta e dramoleta democraţiei, sîntem toţi la fel de pricepuţi în toate cele! Şi chiar dacă nu sîntem, măcar să credem!) Dar aici urmează surpriza! Primii zece clasaţi (la notorietate, vezi bine) sînt analizaţi de cîţiva specialişti, care vor delibera întru stabilirea celui mai bun! Altfel zis, facem un sondaj ca să-i aflăm pe cei mai simpatici doctori din România, îi luăm deoparte pe primii zece şi un juriu stabileşte care din ei e cel mai priceput. După care îl declară "cel mai bun doctor din ţară", deşi sărmanul e doar "cel mai bun dintre doctorii simpatici". În timp ce adevăratul performer n-a intrat în calcule, pentru că nu prea ştie să facă glume. Cum să intre în grupul celor zece aleşi? (Culmea, uneori rezultatele ar putea fi plauzibile, în definitiv ce filozofi mai cunoaşte ţara în afară de Liiceanu şi Patapievici, pe care-i mai vede pe la TV?) Mihai Tatulici a vorbit emoţionat despre "cei mai buni" şi despre "elite"! Acum, după ani şi ani de curiozitate, am aflat în sfîrşit ce simplu e - elitele se prăsesc lesnicios, în răsadniţa televiziunii! M-am liniştit. Şi aştept rezultatele. Nu mult - o generaţie! P.S. Crezusem că nu prea există domenii în care unul şi numai unul este cel mai bun! Greşeam, desigur, cum altfel să-mi explic efortul celor patru directori de institute de sondaje? Anul viitor vor fi favoriţi la categoria sociologi!