Educație retro, ca „pe vremea mea“
Așa cum v-am obișnuit peste vară, încep prin a vă spune pe unde am mai umblat. Ultima escapadă a fost la Smida, festivalul de jazz care a căpătat deja ceva tradiție, de vreme ce e la a patra ediție și adună tot mai mulți participanți. Smida e un sat în vîrf de munte, unde semnalul la telefon există doar sporadic și în anumite locuri, un loc liniștit, numai bun să te odihnești, firește, în afara festivalului. Căci dacă e festival, stai pînă tîrziu în noapte, dacă vrei să asculți toate trupele invitate, sau pînă spre dimineață, dacă te țin puterile și după concerte mai vrei să stai la party, în cortul în care cîte un DJ performează.
Am stat și eu în vreo două nopți. În prima l-am cunoscut pe Rodion. Pentru cei care nu știu, Rodion este un DJ de 66 de ani. Redescoperit în urmă cu cîțiva ani într-un sat din Cluj, a fost subiectul unui documentar, a imprimat primul său disc și a fost invitat la TIFF. În fapt, cariera lui s-a relansat, după ce prin anii ’70 fusese în topuri, fără a imprima atunci vreun album. Omul își spune „părintele muzicii electronice românești“.
Acum, să vă zic puțin de atmosferă. În cort (care era, apropo, cam cît un chioșc, nu mai mare) și în jurul lui, la ora unu noaptea și mai tîrziu, tineret la greu, cum e firesc, dar și generația mea, oameni de 30-40 de ani sau chiar peste, cîțiva. Toți își făceau treaba cu bîțîiala, în luminile stroboscopice și hipnotice. Dar ce mi a atras atenția, și cu asta mă apropii de gîndul acestor rînduri, era o ruptură care apropia, de fapt, și făcea ca halucinanta experiență să aibă un aer retro. Omul e de o simplitate și sinceritate dezarmante. Muzica lui electriza grupul, dar la cei 66 de ani ai lui era totuși vetust și receptarea entuziastă a acordurilor se întemeia mult pe o nostalgie a poveștii vieții lui, pe care o știau unii, sau pur și simplu pe ineditul discrepanței dintre vîrsta lui și grup. Pe de altă parte, un rol important l-a constituit modul lui frust de a comunica. „Vă place?“, mai arunca din cînd în cînd. Sau „piesa aceasta îmi este dedicată mie, părintele muzicii electronice românești“. Și apoi, iar, „Vă place?“. La replicile lui, grupul era în delir, se rîdea în hohote, dar un rîs nu depreciativ, ci cumva cald, de empatie și amuzament. Era aici o ruptură între intenția lui comunicativă, autentică, și receptarea mesajului de către public, în cheie nu ironică, dar amuzată. A rămas în grupul de prieteni cu care eram această vorbă, „Vă place?“, și probabil vom mai rîde multă vreme de ea, iar alții care ne vor auzi nu vor ști de ce.
Cu ceva timp în urmă, doamna Andronescu, pe atunci ministru al Educației, a spus într-o emisiune cuvintele care i-au adus și demiterea. Toată lumea știe, reiau doar foarte scurt. Referindu-se la cazul tragic de la Caracal, a afirmat că „pe vremea ei“ nu s-ar fi urcat într-o mașină cu un străin, că așa era educată de acasă. Nu discut aici mecanismul din spatele afirmației, nici faptul că implicit o acuza pe Alexandra și, în egală măsură, pe părinții ei, care nu au educat-o bine, făcîndu-i cumva părtași la vinovăția morții adolescentei. Vreau să evidențiez însă un alt aspect. Dacă doamna ministru ar fi parcurs programa actuală de limba și literatura română, prin clasa a șasea deja ar fi învățat despre performarea actelor de limbaj. Ar fi învățat că „orice act de limbaj presupune formularea de către un vorbitor a unei secvențe lingvistice, cu o anumită intenție, urmărind producerea unui efect asupra interlocutorului“, ca să citez din manualul la care am fost coautor (alături de Tina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi și Anca Davidoiu-Roman), în treacăt spus, refuzat de directoarea Editurii Didactice și Pedagogice, deși luase locul I la evaluare, pentru că se voia manual unic, al autorilor de casă. Ei bine, revenind, doamna Andronescu ar fi învățat cît de important este ca într-o situație de comunicare să ții cont de context (tragedia aici, apoi statutul tău de funcționar public, performînd la o televiziune), pentru că acesta influențează actul comunicării. Orice vorbitor produce un enunț cu o anumită intenție, cu scopul de a acționa asupra interlocutorului. Doamna ministru a avut aici intenția de a comunica despre educația dînsei, din urmă cu multe zeci de ani. Dar statutul său de înalt demnitar i-ar fi impus să se abțină de la o afirmație care în subsidiar proiectează vinovăția asupra unei victime și asupra victimelor colaterale. Doamna ministru n-a învățat asta la școală. „Pe vremea“ domniei-sale nu se afla asta în programă, nu-i așa? N-a învățat că orice enunț are un efect asupra vorbitorului, că îl lasă indiferent, că îl determină să acționeze, că îi provoacă teamă sau revoltă etc. N a învățat nici că un act de vorbire eficient are asupra interlocutorului efectul scontat, iar unul ineficient are asupra interlocutorului un efect incontrolabil. În poziția de demnitar cu rang înalt, însă, chiar dacă nu ai învățat la școală treburile astea, se cuvine să ai consilieri care să te învețe și să ai un simț (bun) care să ți le sugereze.
„Pe vremea“ lui, Rodion era o vedetă care făcea grupurile de spectatori să delireze prin ineditul muzicii sale. Acum, le face să delireze prin ineditul rupturilor pe care le reprezintă: între muzica lui de atunci și ritmurile de acum, între vîrsta lui și a publicului, între intenția lui comunicativă și receptarea mesajului de către interlocutorii din sală. Rodion e cute. Pentru că el livrează divertisment. Doamna Andronescu, în schimb, și orice alt demnitar înalt – avem destui cu care am mai putea exemplifica – sînt grotești. Asta, în bună măsură, pentru că „pe vremea lor“ n-au învățat la școală cum să comunice. Și acum e prea tîrziu, pentru că trăiesc în alte vremuri, în care și școala, și educația trebuie conectate la ritmul cotidian, trebuie upgradate consistent, fapt pe care, de asemenea, doamna Andronescu nu pare să-l fi înțeles.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.