Educaţia sub asediu

Mă bucur să revin la rubrica mea săptămînală din paginile Dilemei vechi. Mă bucur mai puțin de împrejurările acestei reveniri. Mi-am propus din start să țin reflecțiile mele despre educație pe cît posibil departe de tumultul isteroid al zilei. Mi-am încălcat promisiunea în repetate rînduri, supunîndu-mă, volens-nolens, perisabilei condiții a jurnalismului. De această dată nu mai e vorba despre o ispită, ci despre o datorie.

După enorma cacealma, încă în derulare, a manualului unic și a interzicerii auxiliarelor „neautorizate“ în învățămîntul preuniversitar, actualii noștri guvernanți au început să lanseze surpriză după surpriză, una mai grozavă ca cealaltă.

Recent, universitățile au fost anunțate că, în mărinimia sa, Guvernul le îngăduie să plătească din economiile proprii ceea ce statul datora profesorilor care au fost mințiți că li se vor mări salariile cu 50% pentru ca, la scurt timp după aceea, să afle că de fapt li se micșorează cu 25%. Se vor găsi probabil niște juriști isteți care să explice că universitățile sînt ordonatorii de credite și angajatorii propriului personal, deci relația cu angajații, inclusiv sub aspect salarial, le privește. Pentru că, la noi, așa e definită autonomia universitară de către statul român: sînteți instituții în regim de autofinanțare, cu dreptul de a vă utiliza propriile venituri – cărora statul le adaugă o subvenție anuală –, dar noi ne rezervăm dreptul de a prescrie cînd și cît și pentru ce aveți voie să cheltuiți și de a dispune de fondurile voastre după bunul nostru plac. Statul poate tăia oricînd subvențiile acordate, statul poate diminua oricînd salariile angajaților din universități, universitățile au libertatea să se supună. Pe scurt, autonomia universitară se reduce la „autonomia de partid și de stat“.

Tot recent, guvernul lansează un proiect de restructurare a învățămîntului universitar pe un singur criteriu: impactul economic.

Am fost azi să le vorbesc „bobocilor“ de la Litere. Le-am spus că, din nefericire, Universitatea din București nu are în componența ei domenii de studii care se bucură, de regulă, de ample investiții, precum studiile medicale, inginerești sau economice. Noi nu însănătoșim oamenii – unii ar zice chiar că „îi îmbolnăvim“ –, nu construim poduri sub care să se adăpostească și nici nu fabricăm registre contabile în care să și treacă socotelile de coșniță. Potrivit logicii guvernamentale, studiile inginerești și cele economice sînt de promovat, pentru că au un impact de necontestat în economie. Bănuiesc că și cele medicale au și ele impactul lor, dat fiind că avem nevoie de resursă umană sănătoasă și alertă la locul de muncă al fiecăruia.

Umanistica este complet radiată dintre priorități. Nu ne trebuie poeți care să zăpăcească mintea oamenilor. Nici lingviști care să tragă de mînecă politicienii agramați cînd se lansează în tirade televizate. N-avem ce face cu filologi știutori de limbi străine – vorba de odinioară a Elenei Ceaușescu: „Eu nu știu nici o limbă străină și uite unde am ajuns!“ Istoricii să-și vadă de treaba lor: istoria o facem noi! N-ai de ce să finanțezi programe de arheologie, ca să zgîrme unii după niște pietre pe care nimeni n-ar da doi bani – sînt așa de roase de vreme, că nici măcar nu le poți recicla pentru vreo nouă hidrocentală sau măcar pentru Catedrala Mînturii Neamului. Teologii ar fi buni la cîte ceva, măcar la propagarea în mase a spiritului antreprenorial, dar prea s-au înșurubat cultele de tot soiul prin universități, iar dacă-i binecuvîntăm doar pe ai noștri iar ne sare UE în cap că discriminăm. Filozofii, cu aplecarea lor către vorbăria despre principii și fundamente, n-au făcut nici cît o ceapă degerată pentru creșterea producției de oțel sau de coceni pe cap de locuitor. Cei din cîmpul științelor sociale – sociologi, psihologi, politologi, antropologi, etnologi, experți în comunicare și relații publice sau cum le-o mai fi zicînd – n-au dat niciodată cu nasul printr-o fabrică și au lipsit sistematic de la prașila întîi. Juriștii? Știm noi destul de bine ce e drept și ce nu e – și, oricum, ce importanță are?

O dată în plus, guvernanții par a nu înțelege – ori a nu vrea să înțeleagă – „despre ce e vorba în propoziție“. Nicăieri pe lume universitățile nu sînt arondate strict – nici măcar prioritar – unei misiuni economice. Misiunea lor e societatea în ansamblul ei. Iar societatea nu este doar PIB-ul și forța de muncă. Societatea o fac oamenii, cu dorințele și aspirațiile lor, și relațiile dintre ei. La nivelul unei entități politice, al unei țări, ea poartă numele de „națiune“. Dar ce poți să te aștepți de la niște oameni care confundă sistematic națiunea cu statul, statul cu programul de guvernare și programul de guvernare cu interesele celor care l-au plămădit?

În curînd, vom ajunge probabil să redenumim ministerul de resort, cel a cărui titulatură a fost și așa schimbată de zeci de ori, „Ministerul Educației Antinaționale“.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.