Educaţia, la televizor

Mă uit la televizor. Se comentează propunerile unei comisii ministeriale de reformare a programelor școlare. Mai precis, afirmațiile dlui academician Solomon Marcus, potrivit căruia gimnaziul în România reprezintă o permanentă agresiune la sănătatea fizică și psihică a elevilor.

Mă alătur opiniilor dlui Marcus, chiar dacă nu aș folosi exact același vocabular. Pentru mine, educația, departe de a fi o chestiune doar socială, sau psihologică, sau economică, sau, în sensul cel mai larg, umană, are în primul rînd de a face cu nevoia de a asigura maturizarea puilor de om. Or, ăsta e un proces care are inevitabil o componentă traumatică. Mai toți ne-am fi dorit să fi putut rămîne veșnic copii. Din păcate, e peste poate. Corpul nostru crește, nevoile noastre la fel, părinții noștri îmbătrînesc și mor, cu timpul rămînem nu numai orfani, abandonați în lumea cea largă, ci și purtători ai instinctului de a deveni, la rîndul nostru, părinți, de a naște pui de om pe care să ni-i dorim să devină, cîndva, adulți.

Am oblojit pe lîngă casă mai multe generații de pisici. Unele au făcut pui. Cam un an de zile, era o desfătare să te uiți cum mamele îi dorlotează și îi cocoloșesc, cum îi învață să mănînce, să își facă nevoile și, mai ales, să se joace. Apoi venea, inevitabil, momentul „înțărcării“, cînd apropierea puiului de mamă începea să fie primită cu mîrîieli și labe peste bot. N-o să pot uita niciodată privirea nedumerită, speriată, a pisoilor puși în fața noilor reguli.

Și la om, care a reușit să inventeze delegarea educației către instituții specializate, „agresiunea“ maturizării, atît de îndelungi și de etapizate, e, într-un fel, inevitabilă. Mulți copii plîng cînd sînt lăsați în prima zi la grădiniță. Cum alt­fel? Mulți copii plîng cînd li se spune de către o persoană străină – învățătoarea, de pildă – „trebuie“. Nici asta nu e anormal. Mulți copii ar plînge – dacă n-ar fi învățat între timp că nu trebuie s-o facă – la prima lucrare scrisă. Chiar și pe la 20 de ani, în studenție, mulți tineri își doresc să nu treacă prin ordaliile unei examinări orale, oricît de prietenos și de înțelegător ar fi examinatorul. Încercarea lui de a afla chestii precum „cît știu“ sau „cît pot“ e trăită ca o „agresiune“.

Deci problema nu ar fi că învă­ță­mîn­tul nostru „agresează“ copiii să se maturizeze, ci să se lepede de copilărie în beneficiul unei maturizări pe care fie ei, fie, adesea, părinții lor o resimt ca pe o malformare. Nu mila de copiii care ar dori să fie lăsați în copilăria lor anima considerațiile dlui Solomon Marcus, ci cea pentru adulții ce urmează să devină.

Dar, iată, mi-am cheltuit mai bine de jumătate din spațiul tipografic și încă nu am intrat în subiect.

Mă uit la televizor. Afirmațiile răspicate ale dlui Marcus sînt un excelent catalizator pentru o întrebare pe care noi, românii, am știut să o evităm sistematic: ce anume vrem de la educație? Altfel spus: cum am vrea să arate adulții de la capătul tunelului? Sîrguincioși, obedienți, tenaci, disciplinați, imaginativi, creativi, responsabili, virtuoși, hedoniști, descurcăreți, ingenioși, entuziaști, sceptici, defetiști, complezenți, intransigenți, reflexivi, pragmatici, docți, aplicați, empatici, ambițioși… Îmi dau seama că lista inaugurată ar putea continua pe pagini întregi. Probabil că cea mai nimerită închidere ar fi antinomia dintre „norocoși“ și „ghinioniști“. Asta ar fi soluția optimă – scuzat fie-mi sarcasmul – de rezolvare a unei dezbateri despre ce ar trebui să facă educația în România. Aici s-ar putea contura un consens: să pregătească absolvenți norocoși în viață.

Reiau. Mă uit la televizor. Sînt invitați să comenteze afirmațiile dlui Solomon Marcus trei politicieni, membri ai unor partide politice marcante. Unul spune că chestiunea ar trebui abordată global, concomitent cu problemele din sănătate și economie. Altul zice că e vorba, de fapt, despre creșterile salariale ale profesorilor. Un al treilea spune că ce e valabil în țările nordice – e totuși o performanță, știe de reforma educațională finlandeză – poate nu se potrivește în România, unde avem atîția olimpici… Încercările moderatorului de a-i face să spună în ce măsură sînt sau nu de acord cu opiniile exprimate de academicianul Solomon Marcus se lovesc de un zid de beton.

Mă uit la ei. Sînt mai toți oameni relativ tineri, au probabil copii la școală sau pe la universitate. Cu siguranță au avut sau au discuții cu nevestele lor, cu copiii lor, despre școală și universitate. Și mă întreb de ce noi, românii, trebuie să uităm că am avut sau avem copii de îndată ce pășim în spațiul public. Poate s-a dat vreo lege cîndva în sensul ăsta, pe care eu am ratat-o.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.