Ecourile amfiteatrelor
M-a întristat foarte mult infor-mația conform căreia colegul meu de generație, Merlan Bolofan, distins profesor la Facultatea de Geografie, trebuia supus unui examen psihiatric urgent. Îl știam de o viață, fusesem studenți în același interval, chiar dacă în domenii diferite, la finele terifianților ani ’80, și, în virtutea solidarității firești, create atunci între tineri, ne păstraserăm o simpatie reciprocă. Ce se întîmplase? Lumea relata situații stranii. Se pare că Bolofan dezvoltase compulsia prelegerilor academice oriunde și oricînd. Era surprins perorînd, cu gestică retorică și timbru înalt, pe diverse teme de geografie, pretutindeni în vastul labirint universitar: pe coridoarele de la toate etajele, în cămăruțele femeilor de serviciu (profund speriate de insolitul personaj care dădea buzna peste ele și pe care-l bănuiau a fi violatorul în serie, neprins încă de poliție după numeroase atacuri asupra doamnelor și domnișoarelor din urbe!), pe scări, în lift, prin subsolurile clădirii, în podul plin cu lilieci, în aulele festive goale și, bineînțeles, în orice sală de curs care se ivea în drumul lui. Acest ultim amănunt a și atras atenția, în fond, comunității academice. Merlan intra la orele colegilor de la propria-i facultate, dar și de la celelalte, unde, fără nici o explicație prealabilă și complet opac la prezența altui profesor la catedră, începea să conferențieze, cu declamație sobră, ținută savantă și morgă intelectuală, despre fauna Carpaților Răsăriteni, tipurile de încrețire a scoarței terestre din America Latină, lacurile vulcanice ale României sau podișurile secetoase din sud. După cîteva zeci de secunde de stupoare generală, se declanșa ilaritatea. Studenții (frecvent, filologi, filozofi, matematicieni, fizicieni, chimiști ș.a.m.d.!) începeau să aplaude, să fluiere și să pună întrebări trăsnite: „Cîți urși bruni cu pată albă pe piept avem în Apuseni, dom’ profesor?“, „De ce nu sînt păduri de conifere pe litoral, maestre?“, „Care e numărul de locuitori din metropola Cioca-Boca?“, „Putem face parapantism în adîncimea vulcanilor?“ etc., etc. Titularul de drept, absolut terifiat, se vedea nevoit să urle pentru a restabili liniștea. Apoi îl lua cu binișorul pe Bolofan, scoțîndu-l treptat din amfiteatru.
Cînd mă hotărîsem să-l vizitez la cabinet, pentru a afla, direct de la sursă, povestea, am auzit că bietul meu coleg fusese deja supus evaluării și primise un diagnostic sever. Ceva cu „tulburare paranoidă“ și „episoade halucinatorii“. Declarase senin, se părea, echipei de psihiatri că nu încerca, prin discursurile sale compulsive, decît „să se încadreze“ într-o așa-zisă tipologie „a marelui profesor“. De unde venea descrierea respectivei tipologii? Păi, chiar de la un profesor pe care Merlan îl audiase în tinerețe (profesor, ca să fiu precis, de al cărui nume nu eram nici eu străin în studenția mea filologică, întrucît insul în cauză deținea faimă instituțională – Morbitor, profesorul Morbitor de la Geologie!). La un curs, acesta ar fi spus grupei unde învăța și Bolofan: „Vă dați seama, nătărăilor, care nu studiați nimic, mînca-v-ar pe voi profesoratul geografic în creierașii munților, la ciobănașii cu chipuri de om și suflețele de umanoizi preistorici, pramatii indolente ce sînteți, că vă găsiți aici într-o catedrală a spiritului secular? Realizați voi faptul că, între acești pereți, vibrează încă ecourile vocilor marilor personalități care au conferențiat pe teme ilustre de-a lungul timpului? Răsună clădirea de geniul istoriei, mamelucilor, iar voi stați în bănci ca niște nătăfleți!“ Cuvintele i-au sfredelit creierul tînărului Merlan care, ajuns el însuși profesor universitar, și-a jurat să lase în urmă, precum celebrii lui înaintași, un „ecou“ inubliabil al vocii sale academice între zidurile amfiteatrelor și nu doar acolo! Colegul meu de generație considera că un mare profesor trebuia „să se topească“, prin ideile lui, în întreaga „catedrală“ menționată de Morbitor. De aceea mergea în fiecare cotlon al bătrînei instituții și ținea cîte un curs. Profesoratul său nu putea fi uitat. Trebuia să intre, aidoma unui ecou, în particulele de mortar ale bătrînei Universități. Lucrurile au degenerat cu adevărat abia cînd Merlan a decis să-și marcheze vocal trecerea și în toaletele înaltei școli. La bărbați a mai fost cum a mai fost, dar, la femei, totul a luat-o razna. Oratorul a primit palme și îmbrînceli, transmițînd iute posterității, prin ecoul pereților, niște istericale sinistre, prea puțin academice.
În sfîrșit, într-un ultim elan didactic, universitarul a intrat în ghereta portarului, unde, pe nerăsuflate, s-a grăbit să recite lecția despre suprapopularea planetei și prevenirea densității prin planning familial. Portarul, lovit de un strabism derutant la ambii ochi, s-a pus imediat pe zbierat: „Ci faci, uăi? Ti dai la mini? Grijania și morții…“ Cu un ochi vînăt și mai multe cucuie în cap, Bolofan a fost pensionat „pe caz de boală“.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
Foto: wikimedia