„E nevoie de un spaţiu public european“ – dialog cu Iulia BADEA-GUÉRITÉE

13 mai 2015   TÎLC SHOW

Courrier International,

Serendipity. Despre România, Europa şi lume

Serendipity

Este o carte care e rodul a cinci ani de selecţie a ceea ce e mai important în viaţa mea de jurnalist. Sînt articole publicate în

A fost un accident fericit: mai multe persoane mi-au spus să adun la un loc interviurile, reportajele, analizele, toate avînd ca punct comun felul în care este văzută România din străinătate, felul în care vedem noi, românii, Europa, şi locul acela de întîlnire care devine un accident fericit în care Uniunea Europeană şi valorile ei ne influenţează viaţa. 

Felul în care ne văd alţii este o veche obsesie românească. De la Paris, cum apare această temă – „imaginea României în străinătate“? 

Există mai multe niveluri. Există o Românie în care toată lumea se ceartă, în care scandalurile politice şi de corupţie vin pe bandă rulantă. Mai nou, există şi un punct de vedere care priveşte cultura şi imaginarul românesc. În secolul trecut se vorbea destul de mult despre Cioran, Ionescu, Brâncuşi, Eliade. Imediat după 1989 a existat un al doilea val, care a coincis cu descoperirea scriitorilor români. A urmat valul cinematografiei. Apoi, diaspora românească a început să vorbească despre locuri din România – despre Sibiu, Capitală culturală europeană, despre Cluj, care este Capitala europeană a tineretului, şi altele. Sînt mici repere care schimbă imaginea României. Cînd am ajuns eu în Franţa, acum 16 ani, România însemna sărăcie, romi, orfani; şi a fost foarte greu să schimb mentalitatea celor cu care lucram. În primii ani la

îmi era foarte greu să propun articole din presa română care să fie preluate şi traduse. Mi-a fost greu să-i impun pe Mircea Cărtărescu cu

, ori pe Florina Ilis (care ulterior a luat Premiul

pentru cel mai bun roman străin). Prima întrebare era: „De ce m-ar interesa? N-o să mă cumpere nimeni.“ Sau: „Ah, aveţi şi aşa ceva? Credeam că există doar romi.“ La un moment dat, m-au întrebat: „Ceva cu Dracula nu aveţi?“ Dar la Paris îl avem pe Matei Cazacu, aşa că am organizat o dezbatere despre Dracula în imaginarul românilor şi a fost extraordinar, au participat 400 de persoane. Cred că se poate vorbi şi altfel despre România, dar ar trebui ca şi presa din România să urmeze această tendinţă. Îmi este foarte greu să găsesc subiecte care i-ar interesa pe occidentali. Noi, ca ziarişti, avem puterea de a educa – chiar dacă sună desuet. 

Mai nou, s-a vorbit mult despre românii care pleacă în Vest ca să-şi găsească de lucru, iar presa britanică a creat o mică isterie pe această temă la 1 ianuarie 2014. Cum s-a văzut asta de la Paris? 

Britanicii s-au temut şi de „instalatorul polonez“, în 2004, atunci a fost o adevărată isterie, acum a fost mai degrabă un balon de săpun. Jurnaliştii din Occident îşi închipuie că acest tip de articole vînd ziarul. În schimb, publicul a devenit mai selectiv. Odată cu libera circulaţie, cu vacanţele, cu dorinţa occidentalilor de a descoperi Europa Centrală şi de Est, foarte mulţi oameni au ajuns în România şi au văzut că realitatea nu e atît de neagră cum o prezintă presa. Întorşi acasă, aceşti oameni au reacţionat pe bloguri şi pe forumuri: au comentat articolele spunînd că nu e chiar aşa, prin urmare presa a fost obligată să-şi schimb discursul. A contat şi faptul că din România au venit campanii amuzante: a fost o atitudine bună, în loc să ne ofticăm şi să dăm comunicate în limbaj de lemn, am reacţionat cu umor. Şi noi, ca societate şi ca spaţiu public, ne-am maturizat şi am început să lăsăm deoparte paranoia că toţi ne năpăstuiesc. Există o carte foarte bună,

de Mircea Martin, care ar trebui reeditată şi citită măcar de fiecare ziarist: noi ne fabricăm nişte complexe care de fapt nu există. Sîntem mai europeni decît alţii. 

Prin ce? 

Pentru că sîntem la intersecţia mai multor culturi. Pentru că avem o cultură a învăţării limbilor străine care nu există în Occident. Faptul că sîntem, geografic, la periferia Europei, ne determină să fim curioşi, să învăţăm despre alte culturi, să cunoaştem. Se spune că românul este fatalist, dar, dacă nu are nici o şansă în ţara lui, românul nu are nici un scrupul în a pleca şi a-şi încerca norocul în altă ţară. Pentru noi, Europa a fost o cale lungă, pentru care am muncit. E cu totul alt parcurs decît al statelor occidentale. Sîntem un mozaic de religii. Sîntem Europa într-un creuzet. 

La noi se vorbeşte însă mai degrabă despre „excepţionalismul românesc“, nu despre acest „creuzet european“, trăim cu sentimentul că sîntem „altfel“… 

Avem probleme comune cu restul Europei. Nu avem un spaţiu public european, nu avem nici un spaţiu public românesc. A început să apară prin manifestările pentru a salva Roşia Montană. Apoi cu ceea ce s-a întîmplat la alegerile din noiembrie 2014. Dar nu avem un spaţiu public european, aproape nimeni nu se declară european. Cîţi dintre noi simt că Ziua Europei e o zi a lor? 

De ce nu avem? Aţi lucrat la Presseurop.eu, o publicaţie online care încerca să creeze un astfel de spaţiu. 

Nu există în acest moment o presă europeană. Presseurop a fost o încercare. În opinia mea, presa europeană trebuie să fie multilingvă şi trebuie să fie relevantă pentru orice european – fie el român, lituanian, suedez, portughez sau altceva – atît prin subiecte, cît şi prin modul de a fi tratate. Dar trebuie să vorbească şi despre ceea ce se întîmplă în statele membre şi să facă în aşa fel ca aceste subiecte să fie interesante pentru restul Europei. Presseurop a încercat să facă acest lucru. A fost un proiect al Comisiei Europene (ca şi Euronews şi Euranet). Nu am mers mai departe pentru că a existat la un moment dat o voinţă din partea unor

-uri anglo-saxone de a opri acest proiect. Presseurop publica în zece limbi (inclusiv româna). Am reuşit să traducem în alte nouă limbi lucruri despre România care nu se ştiau. Voxeurop.eu este continuarea Presseurop, cu aceeaşi echipă de jurnalişti – care lucrează benevol, căci nu mai avem finanţare – convinşi că presa poate fi un mijloc de locomoţie între instituţiile europene şi spaţiul public european în formare. Instituţiile europene au bugete enorme pentru comunicare, dar nu ştiu să comunice. Am văzut asta anul trecut, la alegerile europene. În diverse ţări, apar tot mai multe mişcări pro-europene susţinute de tineri care au călătorit în Europa, au avut burse Erasmus şi care se simt bine oriunde în UE. Ei au nevoie ca acest lucru să fie simţit de Comisia Europeană, care să impună politici europene adevărate. În acest moment avem, practic, o singură politică europeană comună: cea agricolă. Am rămas la mîncare, totul trece prin burtă. E nevoie însă de un spaţiu public european. 

Courrier International,

Fiecare editor citeşte presa din spaţiul lui lingvistic, iar la şedinţele de redacţie încercăm să ne „licităm“ subiectele. Există subiecte care merg foarte bine şi există subiecte care nu merg deloc. De pildă, aventurile primarului Radu Mazăre n-au mers foarte bine. În schimb, posibilitatea ca Mircea Cărtărescu să fi luat Premiul Nobel a mers; faptul că Herta Müller a luat Premiul Nobel a mers; Roşia Montană a mers. Ceea ce ne pune în valoare merge. Dar şi problemele noastre merg. De exemplu, noi am fost foarte preocupaţi să vorbim altfel despre romi. Am încercat să arătăm şi ce se întîmplă bun în viaţa lor, preluînd articole din

ori

La urma urmei, există subiecte europene? 

Există. De exemplu, energia: este o problemă europeană care ne interesează pe toţi, atît din punctul de vedere al independenţei faţă de Rusia, cît şi al noilor forme de energie. Problema educaţiei: cum facem ca diplomele să fie recunoscute peste tot în Europa? Există apoi problema imigraţiei, care ne priveşte pe toţi, deşi ne facem că nu ne priveşte. Mi se pare o greşeală fundamentală că Uniunea Europeană nu are acum o viziune. Ce leagă Europa? Care e subiectul principal? Ce fel de Europă ne dorim peste 20 de ani? De ce nu ne interesează ce se întîmplă la porţile Europei? Presa are capacitatea de a scrie despre asemenea subiecte pentru a le face interesante. 

În diverse ţări europene s-au dezvoltat în ultimii ani mişcările naţionaliste şi antieuropene. Nu e grav pentru Uniunea Europeană? 

O democraţie este un cor în care toată lumea spune acelaşi lucru sau un concert de voci diferite? Frontul Naţional, UKIP sau Jobbik sînt într-adevăr mişcări naţionaliste şi antieuropene, dar ele merg să-şi exprime punctul de vedere tot la Bruxelles, tot în Parlamentul European. În momentul în care apar voci care spun altceva, ar trebui să ne întrebăm ce nu merge. Dacă au apărut, înseamnă că undeva a fost o falie, ceva nu funcţionează bine. 

Cine ar trebui să ofere viziunea asupra Europei? 

Ar trebui ca instituţiile europene să ofere această viziune, dar nu reuşesc. Fie nu au timp, fie nu au chef, fie banii sînt folosiţi în alte părţi, fie nu au înţeles corect faptul extrem de simplu că Jean Monnet nu asta îşi dorea cînd visa la Europa Unită. Aşa că mă întorc la greci, pentru că acolo s-a născut democraţia: cînd politicienii nu sînt capabili să conducă Cetatea, e nevoie de intelectuali. Acolo trebuie să se întîmple ceva: în zona intelectualilor, a spaţiului public, a presei. Poate că nu mai avem lideri la nivel european, persoane care să aibă o viziune, cum au fost Jean Monnet, Schuman sau Adenauer.  

Mai multe