Durată lungă a "chestiunii ţărăneşti"

6 martie 2013   TÎLC SHOW

Ce facem cu ţăranii? Aceasta a fost întrebarea care a însoţit, ca o pînză freatică, întreaga construcţie naţională a României.

Mi-a revenit în minte această problemă perenă zilele trecute, cu ocazia lansării unui număr special al venerabilei reviste Études Sociales, număr dedicat şcolii Gusti şi coordonat de David Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan. Discuţiile au alunecat rapid de la comentarea articolelor reunite de către cei doi editori spre chestiunea ţărănească şi abordările academice şi/sau politice ale acesteia. Căci dinspre Franţa, centrarea pe sat a întregii şcoli monografice părea să fie percepută ca un soi de conservatorism necritic. Din această perspectivă, Gusti nu era perceput ca un inovator, ci înscris pur şi simplu în tradiţia românească a studiilor rurale. Aşa stînd lucrurile, întregii sale şcoli îi lipseşte acel esprit critique tipic francez, care face din critica socială menirea însăşi a intelectualului. Ca sociolog şi ca intelectual, Gusti ar fi trebuit, deci, să se împotrivească „ruralismului“, nu să legitimeze starea lui de fapt.

Decontextualizare! – a conchis cineva. Aşa este. Cum ar fi putut Gusti să se împotrivească ruralismului, într-o societate în care ruralul reprezenta peste 80%? Pe de altă parte, şcoala Gusti s-a construit împotriva tradiţiei româneşti a studiilor rurale, punînd bazele unei adevărate sociologii rurale (şi nu numai...). Ruptă de contextul românesc, percepţia franceză era însă puternic ancorată în contextul francez, care nu este acela al lui Michelet-iubitorul-de-mioriţe, ci mai degrabă cel republican, pentru care referinţa la comunităţi rurale tradiţionale şi religioase miroase deja a restauraţie. Nu este deci de mirare că, pe această logică, opera şi activitatea lui Gusti apăreau prefaţatoarei franceze ca „una dintre matricile versiunii româneşti a fascismului“. Alăturarea ţăran/naţional/ortodox/tradiţional este suficientă, deci, pentru a da reţeta unui cocktail Molotov reputat a fi fascism, care nu aşteaptă decît scînteia pentru a exploda.

Dincolo de aceste derapaje mai mult ideologice decît analitice, chestiunea ţărănească rămîne una delicată. Occidentul modern şi civilizat s-a aflat permanent într-un soi de malaise cînd venea vorba de ţărani. Triumful industrializării a dus de mult la dispariţia societăţilor ţărăneşti, cetăţeanul bun fiind micul fermier, agricultorul, şi nu ţăranul, cu care nu au mai ştiut ce să facă. Pentru un sociolog rural de talia lui Henri Mendras, la început de „integrare europeană“, dincolo de Elba, în lumea celui de-al doilea servaj, se află încă „cealaltă Europă“, cu un statut incert de europenitate.

Dar nici noi nu stăm mai bine. Dimpotrivă, aş spune. Cu o burghezie firavă, adesea majoritar alogenă, am fost şi am rămas cea mai compactă societate rurală şi agrară din Europa. Cu acest „material al clientului“, a trebuit să croim o naţiune modernă. Modelul a fost civilizaţia franceză, mijlocul a fost însă, mai degrabă, cultura germană. Disonanţă socială fondatoare, căci uităm cu prea mare uşurinţă că ideea însăşi de Kultur a fost elaborată de germani ca o replică demolatoare la adresa „artificialei“ civilisation franceze. Vă mai aduceţi aminte de usturătoarea satiră eminesciană despre ai noştri tineri care la Paris învaţă la gît cravata cum se leagă, ş’apoi ni vin de fericesc norodul cu chipul lor isteţ de oaie creaţă?

Ceea ce a rezultat a fost o construcţie culturală a naţiunii, care îşi găsea sursa şi legitimitatea în cultura populară, adică ţărănească. Adică ceea ce numim astăzi o naţiune etnică, după „model german“, diametral opusă naţiunii civile de rit francez. Chiar şi pentru Gusti, naţiunea nu era decît cea mai cuprinzătoare „comunitate“, nu o asociere de indivizi liberi. Probabil că nici nu se putea altfel, dar rezultatul rămîne acelaşi, iar efectele sale se văd şi astăzi. Problema a fost – şi rămîne – una structurală: supraevaluarea culturii ţăranului român şi subevaluarea ponderii societăţii ţărăneşti. Ţăranului i s-a construit mai degrabă un muzeu decît o politică – iar politicile au fost mai degrabă reactive, într-o societate care a cunoscut practic ultima mare revoltă ţărănească din Europa. Altfel spus, legile ce vizau societatea ţărănească din România au fost mai mult electorale şi vag reparatorii decît structurale şi prospective. Şi au fost totdeauna, de la Cuza la Constantinescu, agrare, şi nu agricole, vizînd deci proprietatea mult mai mult decît productivitatea, care a rămas, astfel, mereu la nivel de subzistenţă. Noi vrem pămînt, nu producţie. Şi iubim cultura populară, dar fără ţărani. Mai mult, elitele naţionale se revoltau periodic împotriva acestei „ţărănităţi“ de cultură minoră: Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei! – exclama Noica în 1943. Realitatea social-economică a societăţii ţărăneşti a rămas, astfel, cel mai adesea ascunsă sub covorul roşu al tradiţiilor patrimoniale, pînă în ziua de astăzi, cînd „căpşunarii“ sînt ironizaţi, la rîndul lor, ca un soi de ţărani rataţi.

În acest context, opera de „şcoală“ a profesorului Rostas, care a adunat în jurul său o cunoaştere minuţioasă a şcolii Gusti, ca „studiu de caz“ al României interbelice, este (şi) o resursă esenţială de îndreptare a lucrurilor. În primul rînd, istoria la firul ierbii pe care o practică serveşte o dublă demitizare a epocii noastre de referinţă, nici criptolegionară, nici sublim renascentistă, ci pur şi simplu complexă şi contradictoriu fecundă. Apoi, ea permite un fel de „înapoi la Gusti“, nu sub formă de laudatio şi nici de restauraţie nostalgică, ci într-un sens metodologic şi propedeutic. Căci gustienii au studiat societatea ţărănească şi cultura „poporană“ doar ca produs al acestei realităţi sociale. Şi au studiat-o pentru a o schimba în cunoştinţă de cauză. Tocmai de aceea, societatea noastră post-ţărănească are, încă, multe de învăţat de la gustieni!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe