După pîine

Am coborît să iau pîine pe îngusta stradă medievală Princesa. În stînga se deschidea un gang şi mai îngust, strada Montcada, pe care se află Muzeul "Picasso". Undeva în faţă era cunoscuta La Rambla şi fabuloasa piaţă La Boqueria cu sucuri stoarse pe loc din tot felul de fructe exotice, cu toate soiurile de peşti mediteraneeni expuşi pe cubuleţe de gheaţă şi jamboanele sîngeriu/întunecate din care mîndre precupeţe cu gene şi cuţite lungi îţi taie bucăţi. Dar pînă acolo mai era mica piaţetă pătrată a Primăriei şi a Guvernului Cataloniei, dinspre care venea un zgomot care cutremura pămîntul. M-am apropiat curios pentru că oricum nu vedeam prin jur vreun magazin în care s-ar fi putut găsi pîine. Nu mi-era prea clar nici de unde vine acel zgomot şi nici ce îl produce. Părea să fie vorba de nişte tobe. Piaţa Primăriei era aproape goală, dar pe margini am văzut poliţişti uşor agitaţi care vorbeau prin emiţătoarele lor hîrîitoare ceva despre o manifestaţie. Străzile laterale bubuiau tot mai tare şi de pe una am zărit deodată apropiindu-se o mulţime galbenă. De pe o a doua venea lume îmbrăcată în albastru şi bu-bu-bu, bu-bu ru buuuu... străzile înguste funcţionau ca nişte tuburi prin care zgomotul se transmitea în piaţă. Perfect coordonate, cele două mulţimi de oameni în tricouri albastre şi galbene, însoţite de curioşi, au descins în piaţă, iar bubuielile au devenit brusc atît de puternice că trebuia să-ţi astupi urechile. Aveam senzaţia că din cauza trepidaţiilor, clădirile de piatră din jur, deşi bine aşezate acolo de sute de ani, îşi vor găsi sfîrşitul într-o dezintegrare sonoră. Mi-am închipuit că o fi vorba de vreun festival al percuţiei. Dar am primit o punguţă cu o cretă, un balon galben dezumflat, o mască şi o mică foaie pe care erau scrise nişte revendicări de genul: transparencia, reforma de la Llei Hipotecaria sau referendum dels plans urbanistics. Cetăţenii unui oraş mai îngrijit decît tot ce am văzut vreodată, Barcelona, cereau referendum pentru planurile urbanistice. Erau nemulţumiţi şi băteau tare din tobe. Mai tare decît am auzit vreodată la sindicatele noastre. Dar încrîncenarea lor galben/albastră avea să se transforme repede într-un concert rock îndrăcit. Mi-am amintit de locul paradiziac pe care-l văzusem de dimineaţă în celălalt colţ al oraşului: Parcul Guell cu cîntăreţii lui solitari printre coloanele strîmbe ale lui Gaudi. Într-un tunel de piatră, răsucit în spectaculosul stil al arhitectului, era un tip cu perucă şi îmbrăcat într-o haină roşie cu nasturi aurii ca pe vremea Regelui Soare, care cînta grav la contrabas. În altă parte, pe o culme panoramică, şedea un violonist solitar care-şi trimitea sunetele suave spre zările albastre ale mării aflate în depărtare. Undeva mai jos, o "mireasă" cu faţa vopsită în alb, aproape ascunsă printre copaci, îţi zîmbea dacă-i puneai un ban în pălăria cu voal uitată, parcă, la cîţiva metri de ea... Şi-apoi mi-a venit în minte, evident, oraşul nostru. Aş fi luat şi eu o tobă să bat în ea cu furie din toate puterile. S-o aduc la Bucureşti. Am ajuns însă la magazinul căutat şi am luat două baghete... plus două sticle de Cava, aburite de reci ce erau.