După opt ani, doar pentru un minut

19 iunie 2018   TÎLC SHOW

Citesc în presa americană o scenă extrasă dintr-o foarte recentă carte scrisă de unul dintre oamenii apropiați de Barack Obama la Casa Albă, fost consilier de cursă lungă al fostului președinte. Aflu, astfel, că Barack Obama a trecut printr-un veritabil roller-coaster emoțional în zilele care au urmat victoriei lui Donald Trump. La început nu a crezut, apoi nu a înțeles, apoi a trebuit să accepte, în final s-a edificat cu concluzii de genul: „Poate că poporul vrea acum un desen animat – asta e!“ Vă sînt cunoscute, cred, aceste oscilații emoționale – exact prin serpentinele lor trecem și noi cînd alegerile sînt cîștigate de ceilalți. Iată, să ne consolăm – ditamai președintele Statelor Unite, om politic cu uriașă experință, albit în Biroul Oval, trăiește rezultatul unor alegeri exact ca unul dintre noi.

Revin. Scena la care mă refer se petrece în mașina blindată a președintelui american, care șerpuia prinsă strict într-o coloană de securitate prin Lima, capitala statului Peru, la puțin timp după alegerile cîștigate de Trump. Obama trăia încă faza a doua a traumei: era blocat în întrebarea „Cum de a fost posibil?“. Tocmai citise un editorial care explica rezultatul alegerilor prezidențiale prin faptul că democrații pur și simplu au uitat cît de importantă este pentru oameni identitatea și comunitatea în care trăiesc, mizînd aiurea pe un globalism golit de sens uman, pe un fel de universală integrare a speciei. Fie vorba între noi, asta este și explicația cea mai frecventă care se dă nu atît victoriei lui Trump, cît eșecului lui Clinton. În fine, Obama citește un astfel de editorial și cade pe gînduri privind pe geamul bulletproof al limuzinei. Își întreabă retoric apropiații: „Și dacă am greșit? Poate că am împins lucrurile prea departe. Poate că oamenii vor pur și simplu să se întoarcă la triburile lor.“ Consilierii încearcă să-l remonteze spunîndu-i că, dacă al treilea mandat ar fi fost permis de Constituție și ar fi candidat, el sigur l-ar fi învins pe Trump. Ceea ce cred și eu, fie vorba între noi. Argumentul acesta pare să-l fi revigorat pe lider și apare o mică undă de megalomanie – nu cred că poți fi președinte al Americii vreme de opt ani și să nu devii un pic, măcar un pic, megaloman. Obama continuă: „Mă întreb dacă nu cumva am venit cu zece sau douăzeci de ani prea devreme“.

Îmi place acest episod pentru că președintele Obama, promotorul neînduplecat al agendei liberal-progresiste în lume, activistul neobosit, politicianul glorios, cade în dubiu. Sigur, nu îl formulează în termeni tari, precum „poate că apăr o agendă în sine greșită pe care oamenii o resping“. Nici vorbă. Valorile și credințele sale rămîn ferme. Dubiul, oricît e de tulburător, e moale: „poate că oamenii nu sînt destul de evoluați ca să înțeleagă cît bine le-am făcut“ ori „poate că sînt eu prea avansat, văd foarte departe în mijlocul unora care văd abia lungul nasului“. Vreau să zic că dubiul lui Obama are limite, tocmai pentru că în fondul convingerilor sale nu există dubiu. Însă nu sînt deloc exigent în privința adîncimii și duratei dubiilor unor lideri politici de mare anvergură. Cînd ai pe mînă o lume ca asta, a noastră, totuși, e preferabil să fii mai degrabă un bun decident decît un bun filozof. Așa că mă mulțumesc și cu acest dubiu de-un minut și nu prea tare. Este, totuși, important…

Dar scena îmi place mai ales pentru că pe Obama dubiul îl duce exact la punctul în care eu mă aflu în deplin echilibru. Cu alte cuvinte, simt că empatizez cu un om care îmi este străin ca un extraterestru: avem un punct în comun. Acolo unde ajunge el cînd e cel mai nesigur și șovăitor, sînt eu în momentele mele cele mai sigure și stabile.

În alt plan, sînt convins că multe dintre opțiunile nefericite ale popoarelor sînt reacții la excesele conducătorilor. Cred că un progresism agresiv, arogant, obraznic, plus un rasism de semn invers, a făcut posibilă alegerea unuia ca Trump în America. Cred că ipocrizia de carton a politicianului de Bruxelles a făcut posibilă victoria unor golănași zglobii în Italia. Cred că aroganța junckeristă este, de fapt, de vină pentru Brexit. Sigur că popoarele greșesc. De cînd e lumea, gloata e cea mai injustă și cea mai labilă instanță cu putință. Dar nu poți funcționa în politică fără ea, ca ultim reper. Democrațiile există din rațiuni cît se poate de pragmatice – nimic etic ori înțelept în ele!

Dar, ca să înțelegi bine toate acestea, trebuie să asculți atent adîncul tău conservator. Cînd Obama spune că, poate, poporul vrea altceva decît i-a propus și promis el, nu prea contează dacă o spune disprețuitor sau temător, dacă a ajuns la o revelație politică ori e doar rănit de vanitatea-i. Obama atinge, poate inconștient, temeiul conservator, de găsit în oricare dintre noi. Iar acest temei este desemnat de cel mai prețios cuvînt din vocabularul conservator: prudență. Abia în dubiu, Obama exersează prudența. Toate revoluțiile făcute de oameni au nenorocit lumea pentru că unii, puțini și incandescenți, au vrut să ia cu forța toată umanitatea în direcția în care ei credeau. Nu există nici măcar un singur exemplu în care asemenea acțiuni au adus bine în jur. Dimpotrivă, marii conducători, cei care au făcut bine lumii, au știut că mersul este o sumă de pași din care dacă unul lipsește, nu mai iese mersul întreg, că oamenii sînt inerțiali și că a-i conduce înseamnă a-i lăsa pe ei să vină lîngă tine și nu a-i lua cu tine, repede și departe, că vor, că nu vor. Lui Obama i-a luat opt ani de președinție ca să ajungă la acest gînd. Dar, din cîte înțeleg, după ce a ajuns la el, l-a părăsit în mai puțin de un minut…

Mai multe