Dulcea inerție românească
Mulți dintre noi observăm că țara suferă de inerție. Dezvoltarea se produce încet, exceptînd situațiile în care chiar termenul dezvoltare e exagerat. Nu se construiesc spitale, autostrăzile cresc în ritm de melc, sistemul de învățămînt s-a tot schimbat în ultimii aproape 30 de ani, dar nu neapărat în bine. Cînd lucrurile n-au stagnat pur și simplu, dezvoltarea a fost înceată, aproape indiferent de guvernare. În domeniul politicii, astăzi nici nu se mai pune problema de vreun progres, ba chiar dimpotrivă. Țările surori, sau pe care noi le credem surori, ca Polonia ori Ungaria, chiar dacă mai degradate în ultima vreme din punct de vedere al democrației, par să fi construit mai mult, să se fi dezvoltat într-un ritm mai accelerat, cu profit mai vizibil de pe urma fondurile europene. Ce ni se întîmplă nouă? De ce pentru săparea unui simplu pasaj rutier de cîteva zeci sau sute de metri e nevoie de cîțiva ani? De ce o biată lățire a unei șosele de centură, pe care toată lumea o cere, nu s-a putut face nici în 28 de ani de la căderea comunismului? De ce, chiar în aceste condiții, lumea iese greu la vot și votează, aparent, în contra propriilor interese? De unde inerția, lentoarea asta a noastră, mai ales în materie de construcții, dar și în aproape toate încercările de reformă? Sînt întrebări pe care ni le punem adesea unii dintre noi. Nu am pretenția că pot să răspund la o chestiune așa de serioasă, dar, dincolo de multe alte explicații, încerc să readuc în discuție una dintre posibilele cauze.
Sînt nenumărați oameni care compară ce se întîmplă în România cu ce se întîmplă în țări nu foarte depărtate, dar foarte dezvoltate, cum ar fi Germania, Franța, Austria, Italia. Cei care fac asta au, bineînțeles, motive enorme de frustrare și vor mai avea, cu siguranță, multă vreme de acum încolo. Dar poate încă și mai mulți sînt cei care compară în sinea lor lucrurile de astăzi cu mizeria pe care au trăit-o sub regimul comunist. Unii se raportează aproape inconștient la acele timpuri de supraviețuire. Iar aceștia din urmă nu au cum să fie prea nemulțumiți, chiar dacă se plîng adesea. Pretențiile lor sînt totuși minime. Nu mai duc lipsă de mîncare și de băutură. În magazine se găsesc lucruri la care nici n-au visat, chiar dacă nu-și permit orice. Nu mai e frig în case, benzina nu mai e raționalizată, televizorul cu multe programe și mobilul (eventual cu internet) sînt bunuri comune, accesibile oricui. În ciuda nostalgiilor după epoca lui Ceaușescu, pentru omul de rînd, nivelul de trai e astăzi infinit mai bun față de cel de atunci. Poate că prea mulți oameni, mai ales aceia care au prins vremea comunismului, nu au alte aspirații mai înalte și nici nu cred sau nu înțeleg că e nevoie de vreun efort pentru a păstra bruma de prosperitate actuală. Nu se gîndesc că ea se poate pierde. Speră că vor fi lăsați în pace să-și consume fără grijă berea de zi cu zi (care azi, spre deosebire de altădată, face și spumă), să-și conducă din cînd în cînd mașina franțuzească sau germană, la mîna a doua sau a treia (care nu-i mai lasă în drum așa cum făcea Dacia de pe vremuri), să se uite la ce programe de televiziune vor ei, să vorbească la telefon de oriunde și oricît cu cine doresc. Toate acestea obținute cu minimum de efort, lucrînd din cînd în cînd și fără să se obosească prea tare, eventual cu un mic ajutor social, cu ceva bani de la copiii care muncesc în străinătate, cu o pensie sau cu banii din vreo închiriere a proprietăților redobîndite după 1989. De ce și-ar schimba oamenii ăștia viața? De ce s-ar complica ieșind din amorțeală? Nu vor mai mult. Raportîndu-se la vremurile de dinainte de 1989, unii chiar percep traiul actual ca pe o meritată și dulce recompensă după tot ce au îndurat atunci.
Odată, un inginer britanic a fost trimis în India să construiască o cale ferată. Înainte să înceapă să angajeze muncitori localnici, el s-a interesat cu cît se plătește ziua de lucru. I s-a spus că o rupie. Atunci inginerul s-a gîndit să le dea muncitorilor lui cîte două rupii pe zi, ca să fie mai motivați și să nu plece. Așadar, după prima zi de lucru i-a chemat și le-a dat cîte două rupii de fiecare. Oamenii au plecat acasă fericiți, dar în ziua următoare n-a mai venit nici unul la muncă. Inginerul s-a mirat teribil. A crezut că informațiile lui fuseseră greșite și că ar fi trebuit, poate, să-i plătească și mai mult. A treia zi însă, s-a trezit din nou cu toți muncitorii la lucru. Și mai uimit, inginerul i-a întrebat de ce nu veniseră în ziua precedentă. Indienii i-au răspuns că îi plătise deja pentru acea a doua zi, dîndu-le cîte două rupii, adică plata pe două zile, și că n-aveau de ce să mai vină într-o zi pentru care considerau că deja își primiseră suma obișnuită.
Cam asta e ideea. Întrebarea e cît trebuie să se devalorizeze acea rupie zilnică pentru ca acest gen de oameni să-și schimbe atitudinea?