Duduie

21 august 2013   TÎLC SHOW

Cît de uşor se poate degrada sensul termenilor de politeţe a arătat-o Lazăr Şăineanu, înregistrînd (în Încercare asupra semasiologiei limbei române, 1887) conotaţiile negative ale unor cuvinte cîndva la modă şi pline de respect, de la jupîn la coană şi madamă. Unul dintre cuvintele care pot despărţi generaţii şi prin care avem posibilitatea să urmărim direct acţiunea şi semnele timpului e duduie: aflat încă în circulaţie, dar folosit cu preponderenţă în mod ironic. Pentru mulţi dintre vorbitorii de azi, mai ales pentru cei mai tineri, duduie e un termen desuet, evocînd cel mult trecutul mai apropiat, care le e încă accesibil. Atitudinile şi reacţiile caracteristice se pot identifica într-o discuţie iscată în spaţiul virtual, în jurul unui text despre cuvintele antipatice: duduie „sună a adresare la nervi“; „are pentru mine o conotaţie vag senzuală, de studentă la construcţii stil filme româneşti din anii ’60“; „Duduie e o ţaţă mai tinerică, dar care mai are o şansă“ etc. (razvan.exarhu.ro, 9 iunie 2007). Într-un dicţionar online care îşi propune să adune sensuri familiar-argotice mai noi, duduie e înregistrat cu explicaţia „persoană tînără şi prostuţă, de sex feminin; femeie care nu prea ştie unde îi e capul, pe care o poţi prosti uşor“ (123urban.ro); pentru conotaţiile peiorative ale cuvîntului se pot găsi destule exemple în presă şi pe Internet („prin redacţiile de ştiri se perindă nişte dudui care promovează scandaluri ori subiecte fără importanţă“, argesmedia.ro). Ca în multe alte cazuri similare, dicţionarele noastre generale (DEX, NDU, DEXI) nu indică procesul de peiorativizare a termenului, pe care îl definesc sec prin sinonimul domnişoară.

Originea cuvîntului a fost explicată, în Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române (1900), tot de Şăineanu. Substantivul turcesc dudu (cu accent pe ultima silabă) a fost adaptat în română, cu ajutorul unor sufixe feminine, ca termen al conversaţiei cotidiene, într-o epocă în care turcismele şi grecismele dădeau tonul modei şi coborau treptat din limbajul elitelor în cel al celorlalte straturi ale societăţii. Şăineanu traduce etimonul dudu (de origine persană, avînd sensul propriu „papagal“) prin „persoană cochetă, elegantă“, „armeancă sau grecoaică“; în spaţiul balcanic, cuvîntul ar fi avut diferite evoluţii semantice, în greacă ajungînd să însemne „găină“. Într-un dicţionar modern turc-englez (Redhouse, 1998), sînt înregistrate două omonime dudu – unul pentru sensul „papagal“, celălalt cu uz colocvial – „bătrînă armeancă“ – şi arhaic: „titlu de politeţe dat unei femei“. În română, dintre formele de adaptare duduie şi duducă, prima a avut şansele cele mai mari de a intra în circulaţia generală, poate pentru că sufixul său nu se confunda cu unul diminutival; duducă se apropia mai mult, din acest punct de vedere, de diminutivele familiare duduiţă şi duducuţă. Pe la 1900, multe dintre dicţionarele noastre înregistrau şi pe duduie, şi pe duducă (cu cîteva decenii în urmă, Hasdeu publicase nuvela Duduca Mamuca) ca fiind specifice Moldovei; în dicţionarul lui Scriban (1939), ele apăreau tot ca moldovenisme, dar marcate şi social: „mai ales în gura poporului“. În dicţionarele actuale, duduie nu mai are marcă regională, iar duducă e considerat învechit de DEX, regional de NDU şi familiar de DEXI.    

Duduie era destul de frecvent la începutul secolului al XX-lea, în presa destinată femeilor şi în cea umoristică. În Furnica, o poezie semnată O duduie are un interes documentar special, pentru că atestă intrarea termenului mişto în poezie (e drept, în cea umoristică) şi în rimă: „Oh, mistica, oculta, bizara pălărie / A fost şi ea odată, a fost poate mişto. / Dar azi nu se cunoaşte decît că-i cenuşie: / Încolo-i o ciupercă în stilul rococo“ (30 ianuarie 1905, p. 4). În revista Moda nouă ilustrată, cam în aceeaşi perioadă, duduie apărea în corespondenţa dintre dezlegătorii de şarade, publicată în paginile revistei, anticipare a dedicaţiilor muzicale şi a SMS-urilor moderne: „Dudue Brunetă, primesc nu numai un salut, dar şi un sărut. Călugărul“ (5 noiembrie 1907); „Dudue brunetă, te miri că ţi-am zis «drăgălaşe»? Păi nu eşti?“; „O dudue veselă din Galaţi trimite o dulce sărutare iubitului ei Alexandru“ (15 decembrie 1907).              

Dicţionarele noastre nu descriu condiţiile de uz actuale ale termenului duduie, aşa cum o fac – într-un mod totuşi destul de riscant – pentru domniţă (DEX, DEXI: „termen cu care un bărbat se adresează unei femei tinere“). Doar nişte anchete sociolingvistice ar putea verifica şi descrie situaţiile în care se folosesc, serios sau ironic, neutru sau excesiv, în funcţie de mediul social şi de situaţia de comunicare, termenii duduie, domniţă, domnişoară, domnişorică etc. Un factor interesant de selecţie e prezenţa sau absenţa opoziţiilor legate de statutul marital. Distincţia dintre doamnă şi domnişoară, distribuite în secolul al XIX-lea în rolurile mai rigide ale modelului occidental (madame – mademoiselle, signora – signorina), nu corespunde neapărat unui sistem în care diferenţierea formelor de politeţe se face în primul rînd în funcţie de vîrstă. Duduie a ajuns să fie folosit ca sinonim pentru domnişoară, dar domnişoară însuşi e aplicat adesea în raport cu distincţia de vîrstă. Normele se schimbă, de altfel, în permanenţă şi în mod neexplicit; marea varietate de termeni de care dispune româna ar merita o investigaţie riguroasă.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe