Drumuri proaste

Din 1990, drumurile noastre s-au mai schimbat, chiar și la propriu. Nu mai sînt gropile dinainte, au mai apărut niște marcaje, au mai fost asfaltate niște șosele, s-au mai construit cîteva segmente de autostradă și uneori sîntem chiar uimiți să descoperim drumuri ca-n palmă în locuri prin care ne am aștepta la adevărate lupte cu volanul în mînă. Am trăit într-o lume cumplită, iar prin comparație, cea de astăzi pare ceva mai acceptabilă. Cică pe drumurile naționale mai avem încă niște kilometri care sînt de pămînt. Tot așa, știm însă și că foarte mulți alți kilometri sînt praf. Dacă vrea cineva să-și aducă aminte cum era pe vremea lui Ceaușescu din punctul ăsta de vedere, îi recomand drumul Curtea de Argeș – Cîmpulung Muscel. E un dezastru betonat.

Cu toate îmbunătățirile față de acea epoca trecută însă, la o simplă consultare a Raportului Competitivității Globale realizat de Forumul Economic Mondial pentru anul trecut, putem vedea că din 138 de țări luate în calcul, la capitolul calității drumurilor, România se află pe locul 128 (ați citit bine). Nu doar că sîntem în mod detașat la coada Uniunii Europene, dar sîntem aproape la coada Africii, fiindcă, potrivit raportului, doar cinci țări de pe continentul african stau mai prost decît România la calitatea șoselelor. Adică nici nu ne putem compara cu Tanzania, Etiopia sau Uganda și sîntem și în urma unor țări ca Ciad, Benin, Nigeria, Zimbabwe sau Sierra Leone. Singura „satisfacție“ oferită de acest clasament e că sîntem înaintea Mozambicului, a Mauritaniei sau a Republicii Democrate Congo. Sîntem depășiți și de țări sărace asiatice cum ar fi Mongolia, Bangladesh, Vietnam sau Cambodgia. După noi, în clasament, la numărul 129 se află Yemen-ul, o țară cu multe probleme, măcinată de conflicte grave.

Pînă și imensa și imprevizibila Rusie stă ceva mai bine, iar ca să venim și mai aproape, sora noastră de suferință în multe privințe, Bulgaria, se află cu 34 de locuri înaintea noastră. Serbia, Bosnia și Herțegovina și Muntenegru se află și ele pe aproape, dar înaintea noastră. Printre rarele țări pe care le mai depășim sînt Republica Moldova și Ucraina.

Țările puternice din lumea asta pun mare preț, știu ele bine de ce, pe deschiderea căilor de transport. Americanii și englezii sînt foarte atenți la asigurarea liberei circulații prin marile canale maritime. Chiar și unul ca Hitler a avut grijă la dezvoltarea drumurilor din Germania. „Falimentara“ Grecie ne uimește cu șoselele ei care ajung în orice colțișor al țării și străbat toate insulele și insulițele. E adevărat că nu toate sînt perfecte sau că autostrada care ar trebui să străbată țara de la granița cu Turcia și pînă în sudul extrem nu e completă nici pînă astăzi, deși trebuia să fie gata la Olimpiada din 2004, dar peste tot se circulă în condiții bune, fără gropi și alte probleme majore. Grecii știu cu siguranță cît e de important ca fiecare sătuc, fermier, pescar sau loc turistic să aibă căi de acces rapide și civilizate. Drumurile care merg oriunde sînt o șansă în plus de dezvoltare pentru oricine. La noi pare că nu se înțelege asta, deși e clar că marea reușită în materie din ultimii ani, adică cei 200 de kilometri de autostradă între București și Constanța, aduce beneficii enorme atît turismului de pe litoral, cît și transportului de mărfuri dintre Capitală și cel mai mare port al nostru.

Ei bine, locul atît de prost în clasamentul calității drumurilor ar trebui să ne pună foarte tare pe gînduri. Rezultă că lucrurile sînt mult mai grave decît ne putem închipui. Pare că nu mai e vorba doar de incapacități guvernamentale, de corupție și așa mai departe. E o adevărată tradiție. Și poate că e cazul să căutăm cauze mult mai adînci. Ceva profund și aproape definitiv înrădăcinat în gîndirea administrațiilor sau chiar a oamenilor de prin locurile astea? Cu atît mai mult cu cît Moldova de peste Prut e, cum spuneam, cam în aceeași situație. Lipsa drumurilor înseamnă încuiere, izolare, lipsă de comunicare, autarhie. Nu ne trebuie circulație, nu ne trebuie comerț, nu ne trebuie idei noi, ne mulțumim cu ce avem pe propria tarla, ne sîntem de-ajuns nouă înșine?

Să mai amintim și că numai în Budapesta sînt șapte poduri peste Dunăre, în vreme ce pe o distanță de peste 1000 de km, cît trece fluviul prin România… doar cinci. Cînd au vrut să cucerească Dacia, romanii au trebuit să-și facă propriul pod. Atît de departe în istorie ar trebui să căutăm rădăcinile acestei probleme?

Foto: wikimedia commons