Drumul spre împlinire

Acu’ niște ani buni aveam un vecin în curtea alăturată – nea Petrică. Nea Petrică Fărădenumedefamilie, căci nu cred să i-l fi cunoscut vreodată, era un adevărat davincian de mahala. Enciclopedic în improvizații. Nu cred să fi cumpărat ceva nou în viața lui. Ce se învechea era refolosit, ce se strica era reparat cu cele ce se învecheau, ce ajungea de-a dreptul un hîrb, un ciob, o zdreanță (aparent) inutilă era pus la păstrat, că nu se știe niciodată. Și, într-adevăr, nea Petrică dovedea întregului cartier însușirile sale neasemuite de bricoleur, de meșter al steampunk-ului gospodăresc, fără fițe aparente de design.

Clanța de la poarta lui, stricată și, desigur, neînlocuită cu ceva nou, era un monument de bricolaj. Probabil că orice vizitator în necunoștință de cauză s-ar fi uitat mai întîi lung la acea capcană mecanică de teamă să nu-și piardă mîna dacă o atinge. Arăta medieval, înspăimîntător, ca un instrument de tortură imaginat de minți delirante. Ți-o imaginai cum sfîșie degete, tendoane și nervi, cum zdrobește lent, cu o cruzime ticăită, unghii, cum mursecă oasele și oscioarele fine unul cîte unul – distalele, intermediarele, proximalele, metacarpienele. Singurul element cît de cît familiar și liniștitor era însăși clanța, care își rînjea însă aluminiul lucios din mijlocul unui ghem de sîrme răscolăcite (cuvînt inventat, dar îngăduiți așa), de arcuri care se acționau unele pe altele, de cuie bătute pe jumătate și apoi îndoite, căci acele cuie foloseau drept cîrlige pentru alte sîrmulițe și arcușoare împletite aparent haotic, dar perfect funcțional. Clanța lui nea Petrică avea locul ei într-un muzeu al viselor. Era frumoasă, răscolitoare, demnă de cea mai profundă admirație. Era de o frumusețe cocîrjată și ruginită, un monument de estetism involuntar care n-avea cum să scape unui ochi dezechilibrat ca al meu care vedea întotdeauna, dar întotdeauna, forma înaintea funcțiunii.

Dar funcțiunea era religia lui nea Petrică. Iar monumentul vieții lui, încununarea tuturor meșteșugurilor, a abilităților, mama bricolajului și tatăl improvizației era moto-bicicleta lui. Îi zic moto-bicicletă pentru că mi-e cel mai la îndemînă. Pentru ciudățenia pe care o călărea prin cartier, în mijlocul unui fum gros, nu există cuvînt și nici descriere. Era, cum încercam să vă sugerez, un hibrid deformat între o bicicletă și o motocicletă. Avea pedale și lanț, dar avea și motor. Avea ghidon cu sonerie din cele rotunde cu clapetă laterală din care țîrîiai împingînd o cu degetul mare (ăi mai copți le știți, le aveam și noi pe biciclete), dar avea și un radio care mergea și el tare în mijlocul hîrîielilor și pufniturilor acelui motor. Avea atașată la spate un soi de ladă pe roți în care nea Petrică își mai căra cumpărăturile sau cine știe ce alte comori hîrbuite pe care le descoperea sau le negocia prin cartier.

Vă spuneam că funcțiunea e religia lui, dar pe trunchiul magic al credinței sale altoise nea Petrică și un estetism păgîn. Din moto-bicicleta lui ieșeau mai multe antene fără altă noimă aparentă decît înfrumusețarea mașinăriei. Căci de ele fluturau legate steaguri și stegulețe. Cîrpe și cîrpișoare colorate. Arăta nea Petrică, atunci cînd lua viteză cu hărăbaia aia, ca un păun dement aflat în bătaia furtunii.

Petrică e urmașul talentat al improvizatorilor. Petrică e ființa ridicată în două picioare pe cînd homo sapienșii combinați cu neanderthalienii lui nu reușiseră să ducă improvizația mai departe decît o creangă înfiptă într-un canal desfundat. Petrică urcase în zona bricolajului extrem, la limită cu invenția, pe cînd înaintașii lui încă mai sprijineau o ușă stricată cu o coadă de mătură. Sau își semnalizau locul de parcare cu o creangă ruptă din copac, cu o navetă delabrată de bere sau cu un bidon mare și gol de apă plată.

Petrică era un paradox mare. Evolua și involua în același timp, era un șoarece prins etern în roata pe care singur și-o construise din ce avea pe lîngă cușca sa. Petrică putea fi jumate de Românie. Hai, un sfert. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.