Drumul de-a şcoala

Ziceam că și un curriculum școlar e un fel de drum. Și, ca orice drum, trebuie și el să ducă încotrova. Să aibă, adică, o direcție. Primul lucru, de ordinul evidenței, în privința direcției, e că drumul ar trebui să urce, nu să coboare.

Îmi aduc aminte de discuțiile în­fier­bîn­ta­te cu părinții de la școala mărginașă din Viena în care fata mea a făcut clasa a II-a. Toți se plîngeau că materia e prea grea, că programa e prea încărcată. Eu căscam ochii mari, pentru că fie-mea nu avea nici un motiv să se plîngă: ce i se cerea să învețe învățase deja în clasa I, în România. M-a pus naiba să-mi exprim nedumerirea și mi-a venit pe dată în minte proverbul românesc despre arta (filozofia) tăcerii. Părinții vienezi au luat-o ca pe un afront: acum mai vine și cineva din România să ne explice cum se face școală serioasă!

Acum, că mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că sîntem o lume pe dos. Se dorea la un moment dat pentru copii să înceapă studiul matematicii direct cu teoria mulțimilor și cu algebra, că, deh, au mintea proaspătă, nu se sperie, încă, de abstracțiuni. Poate s-a renunțat între timp, nu mai știu. Oricum, mi se pare o tentativă simptomatică. În generală învață toate tipurile de subordonări sintactice fără să li se spună vreodată că o frază sau chiar o propoziție poate avea mai multe înțelesuri, chiar dacă nu face parte din poema Moartea căprioarei. Iar în final, la bac, li se cere să recunoască niște sinonime pentru „deștept“ sau „harnic“.

În facultate, dacă ai scăpat nevătămat de primul an, poți respira ușurat. Mai ai, în final, un examen scris la licență, cu foi sigilate și supraveghetori în sală, dar de regulă sînt cam aceleași subiecte la care ai mai răspuns și în anii precedenți. Mai ai și de făcut o lucrare de diplomă, și‑a­colo trebuie să te mai și descurci.

La master te întîmpină comisia de admitere cu Pepsi și cu fursecuri, felici­tîndu-te pentru alegerea făcută. Despre frecvență pe următorii doi ani nu mai poate fi vorba nici cît la licență. Iar profesorul radiază de fericire dacă măcar doi studenți au parcurs bibliografia pe care au fost cu toții rugați să o citească înainte de fiecare curs – ca să știm despre ce vorbim. Studenții sînt mai ocupați decît înainte, și mai mulți dintre ei lucrează în paralel cu studiile; și pentru unii pare întru totul firesc să apară la ultima oră din semestru să-și exprime regretul că, din motive obiective, nu s-au putut arăta mai înainte. Dar ar dori și ei o notă, dacă se poate, peste 5.

La doctorat mi-e și groază să mă gîndesc ce s-o întîmpla prin anumite domenii. E drept, ai în față o corvoadă zdrobitoare: să scrii vreo 300 de pagini cu propriile mîini, izvodite, dacă se poate, din propria minte…

Desigur, cuprins de un elan satiric, exagerez. Am privilegiul de a mă afla într-un loc educațional unde lucrurile nu merg chiar așa. Iar pentru asta mă simt dator să cer scuze fiecărui doctorand care încheie o teză publicabilă a doua zi după susținere la orice editură respectabilă, oricărui masterand care își expune o dizertație impecabilă după toate standardele academice, oricărui „boboc“ care îți trimite un referat ce te umple de încîntare. Însă, pe ansamblu, rămînem o lume educațională anapoda, ca șoferii care apasă accelerația pînă la podea de îndată ce s-a pus verde, ca dup-a­ia să meargă în pas de dric, contemplînd peisajul, iar în final să clacheze în mijlocul drumului, cu rezervorul gol.

Cauze pentru o atare suceală ar fi multe, majoritatea dintre ele, aparent, conjuncturale. La bac, de pildă, n-are sens să ridici ștacheta, că îți scoli toți părinții în cap, că presa o să zică uite în ce hal a adus învățămîntul actualul ministru, că, blocîndu-le drumul spre facultate, arunci tinerii direct în șomaj la 18 ani și cîte și mai cîte. La examenul de licență, ai în față un număr de locuri de ocupat la master, și de ocuparea acestora depinde plata salariilor pentru personalul didactic. La masterat nu-ți vine să fii dur, sînt și studenții deja adulți, au probleme; în plus, dacă nu-și iau examenele din anul I, cu cine mai ținem ore în anul al II-lea? Iar dacă tot au ajuns în anul al II-lea, nu-i păcat de Dumnezeu ca în final să nu se aleagă măcar, pentru osteneala depusă, cu o diplomă care oricum nu folosește la nimic?

Văd că iar am alunecat în satiră, oricît aș încerca să mă cenzurez. Asta pentru că, din punctul meu de vedere, atari justificări sînt, cum spuneam, doar aparent conjuncturale. În fond, ar fi vorba despre incapacitatea noastră de a ne calibra corect, la nivel de sistem – ce vorbă frumoasă! – aspirațiile și posibilitățile. E vorba despre wishful thinking, despre donquijotism educațional și, în ultimă instanță, în efortul nostru de a da acestor metehne o aparență onorabilă, despre ipocrizie. Nimeni nu ne împiedică să facem programe școlare în care să corelăm, realist, predarea, învățarea și evaluarea – chiar și la bacalaureat. Nimeni nu ne împiedică să căutăm pîrghiile didactice, dar și financiare care să ducă la dezvoltarea unor programe de master credibile.

Din satiră am căzut în pură retorică. Pentru că, da, e cineva care ne împiedică: noi.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.