Drulă la Cultură!

A început o nouă ediție a Festivalului „George Enescu“. A 25-a. Festivalul a acumulat deja  o istorie culturală impresionantă care merită spusă integral, cu har și cu empatie, de cineva care o știe bine. Festivalul „George Enescu“ a apărut dintr-un puseu propagandistic al celei mai odioase generații de comuniști care a condus România. După moartea lui Stalin, cum știm, elementul neaoș condus de Gheorghiu-Dej a cîștigat lupta sîngeroasă pentru putere din interiorul Partidului Comunist contra elementului alogen din jurul lui Vasile Luca și al Anei Pauker, așa că a apărut o ciudată dorință de a recupera un pic din imaginea dezastruoasă pe care regimul o avea în Occident. Într-o gîndire politică primitivă, așa cum era cea de care erau capabili Dej și oamenii lui, stabilitatea regimului se asigura și printr-un fel de simpatie occidentală care urma să fie cîștigată cu prețul unei înșelătoare independențe față de Moscova. Așa că regimul Dej s-a gîndit să facă unele gesturi superficiale – mici, desigur, insignifiante la scara politicii reale –, menite să atragă o undă de simpatie, nu mai mult, dinspre Occident, în timp ce represiunea continua, feroce, în țară. Parte a acestei operațiuni cosmetice au fost și încercările regimului de la București de a se împrieteni cu cei cîțiva mari artiști români din exil.

La fel, regimul Dej a încercat să-l recapteze pe Enescu. Nici cu el nu au reușit. Enescu a murit în 1955. La cîteva zile după moartea românului exemplar al veacului trecut, în cadrele gîndirii propagandistice despre care am pomenit mai sus a apărut ideea organizării la București a unui festival muzical internațional sub numele lui. Nu l-au putut folosi în viață, măcar să-i folosească numele după ce a murit. Știm astăzi că, prin înființarea acestui festival internațional deliberat deschis către invitați occidentali, regimul Dej urmărea să-și repare cumva imaginea, căci o întreagă lumea știa că exilul lui Enescu a fost amar. Mai departe, istoria e ironică a nu știu cîta oară. E fascinant să vezi cum, dintr-o manevră de pură propagandă, Festivalul „George Enescu“ a devenit o manifestare muzicală cu solid și binemeritat prestigiu internațional. Ai zice că, pus pe etichetă, numele lui Enescu a indus  energie și magnetism evenimentului, scoțîndu-l din tiparul propagandei comuniste și făcîndu-l să ajungă repede mult mai bine decît fusese proiectat să fie. Începînd cu 1958, festivalul a avut loc din trei în trei ani, crescînd, cum spuneam, în calitate și prestigiu. În anii ’80, în condițiile austerității impuse de gîndirea absurdă a lui Ceaușescu, dar și ale unei politici culturale care favoriza masiv „mișcarea de amatori“ în dauna profesioniștilor, festivalul a început să se veștejească. Ultima ediție de sub vechiul regim, cea din 1988, a fost pur și simplu o jale.

În primele zile ale lui 1990, un grup de tineri (pe atunci), printre care și dl Mihai Constantinescu, actualul manager al Artexim, adică chiar organizatorul festivalului, au mers la noul ministru al Culturii, dl Andrei Pleșu, și i-au propus revitalizarea festivalului. Ministrul a fost pe loc de acord și l-a numit ca director pe tenorul Ludovic Spiess, pe atunci una dintre puținele personalități muzicale din România care aveau o cotă internațională ridicată. Așa se face că în 1991 a avut loc prima ediție post-comunistă a festivalului și, de atunci, lucrurile au mers vertiginos și constant în sus. Dinamica festivalului, care a crescut constant în complexitate și standard, este un mic miracol pentru România. Sîntem și în cultură mai degrabă superficiali și certăreți, înrăiți și frustrați, leneși, nu prea știm ce-i aia continuitate și nu ținem deloc la standarde. De aceea, cînd avem ceva de anvergura Festivalului „George Enescu“ ajuns la a 25-a ediție, merită să ne minunăm puțin. Festivalul există azi pentru că niște oameni au muncit și l-au crescut. Iar dl Constantinescu, pe care l-am pomenit mai sus, merită prima mențiune de onoare, fiind omul care a dus în spate povara organizării tuturor edițiilor de după 1991. Merite au, desigur, și directorii festivalului. Mandatul lui Ioan Holender a însemnat ducerea festivalului la nivel de clasă mondială și e bine să fim recunoscători legendarului director de la Viena pentru acest salt. Dar el l-a dus acolo pentru că deja ajunsese undeva, aproape de nivelul „ligii campionilor“. 

În timp, festivalul a fost adesea a­menințat. Las la o parte anii comunismului. Mă refer la vremurile noastre, democratice. Din cînd în cînd apar deștepți locali care spun că statul cheltuiește cam mult. Un ministru al Culturii (culmea!) spunea țării că din bugetul festivalului s-ar face nu știu cîți kilometri de autostradă. Ca și cum nu avem autostrăzi fiindcă papă festivalul banii de la buget. Cam la fel cum alți (sau nu chiar alții) deștepți locali cred că nu avem spitale bune din cauza bisericilor. În fine, festivalul care poartă numele celui mai mare român al veacului trecut a scăpat cumva de „inteligența“ românilor ajunși să aibă o vorbă de spus în cele ale culturii și a mers înainte, cum spuneam, pe un drum foarte bun. Slavă Domnului, toate obstacolele puse în calea desfășurării festivalului, fie ele mari sau mici, sînt înlăturate cumva și mergem înainte. Există, însă, o neputință ce pare de nedepășit: problema sălii de concert. S-a scris pe larg și s-a vorbit mult. Suita de primari ai Bucureștilor și de miniștri care au promis Festivalului și Bucureștilor o sală de concert demnă de Europa veacului XXI e deja ridicol de lungă. De acord, avem o neputință endemică în privința construcțiilor. Trec decenii pînă cînd se scot cu forcepsul din arcanele administrației și afacerilor autohtone kilometrii de autostradă, care apoi se construiesc cu viteză de melc și se strică repede, de zici că-s făcuți din plastilină. Abia acum este dat în folosință primul spital făcut din bani publici în ultimii 30 de ani. Cît privește noua sală de concerte de care festivalul și Bucureștii au nevoie ca de aer, nu s-a pus nici măcar pixul pe hîrtie. Sîntem tot în bătrînul Ateneu, construit la 1888, și tot în Sala Palatului, construită la 1960. Atenție, nici una din aceste două săli nu a fost construită pentru muzică! Sîntem, așadar, cu Festivalul „George Enescu“, într-o improvizație logistică permanentizată. Tipic, nu-i așa?

Dilema veche a pledat adesea pentru o sală de concerte nouă, necesară Festivalului „George Enescu“. Bine că dăm sute de milioane pentru stadioane noi și europene peste tot în țară ca să joace în ele echipe de mîna a șaptea. Pentru Festivalul „George Enescu“, care aduce la București artiști și ansambluri de top mondial, nu se poate face o sală. Am chestionat ministerul și Primăria cu privire la stadiul proiectului sălii de concerte și am primit, cum vă imaginați, fie non-răspunsuri, fie răspunsuri ridicole. Le-am publicat la vremea respectivă. Nimic nu se mișcă și fiecare ediție de Festival „George Enescu“ readuce problema sălii de concerte în actualitate ca și cum se pune pentru prima oară. Sîntem în neputință! Sîntem în nepăsare! Sîntem în indolență!

Și ca să nu se mai zică iarăși că doar criticăm și nu dăm soluții, iată, am o propunere menită să deblocheze începutul (da, știu, e cam comic, dar în privința acestui obiectiv cultural chiar începutul e blocat de decenii). Propun numirea ministrului Drulă, pentru un an sau doi, la Cultură. Da, Drulă la Cultură! Cu mandat clar să facă la București o sală de concert demnă de timpul nostru, de statutul orașului și, mai ales, demnă de Festivalul „George Enescu“. Văd că Drulă poate cu autostrăzile, cu drumurile, cu podurile. Mă gîndesc că o putea și cu o sală de concerte. Există, desigur, și varianta însărcinării Ministerului Transporturilor cu construcția acestui edificiu cultural. Dar parcă mai sănătos ar fi, pentru un timp, Drulă la Cultură!