Dreptul autorului

19 septembrie 2012   TÎLC SHOW

Se vorbeşte peste tot, în societatea românească, despre plagiat. „Marea trăncăneală“ a compromis însă la noi, ca de obicei, un fenomen extrem de periculos. Am „atenuat“, în lungi conversaţii, delictul, uitînd fondul problemei. Avem o lege a dreptului de autor; există, de asemenea, reglementări explicite în privinţa furtului intelectual de orice natură, reglementări acordate la rigorile sistemului euro-american, dar, în practică, nu sîntem prea impresionaţi de acest tip de fraudă. Toată lumea fură aici – se spune – la scară mare, şi de aceea hoţul intelectual pare, prin contrast, cel mai benign dintre infractori. El măcar expropriază, ne asigură înţelepţii „liniştii sociale“, pe un palier abstract, cel al gîndirii, şi, să recunoaştem, nimeni nu moare dintr-un astfel de motiv. Nu dă în cap, nu ucide, nu face scandal. Insul-copiator se strecoară doar, silenţios, în mecanica inofensivă a efortului copy and paste.

De aceea, plagiatorul român a şi dezvoltat o suspectă imunitate „morală“ în faţa acuzaţiilor de furt. N-a „furat“, ci, eventual, a „preluat“, a „tradus“, s-a „intersectat“ din/cu alţii, a căzut în mreaja Spiritului Universal. A suferit influenţa faimosului saeculum predicat de Tacit. Minţile strălucitoare se întîlnesc, nu-i aşa, în idei. Creierele excepţionale raţionează întotdeauna identic. Aşa s-au născut, în societatea românească, cele mai neaşteptate scuze pentru plagiat. Vă mai amintiţi, probabil, de domnul doctor Beuran – fost ministru al Sănătăţii – care spunea, cu ani în urmă, acuzat fiind de plagiat, cu cărţile pe masă, cum se zice, că a primit acordul unor edituri occidentale să „reproducă“, în România, lucrările unor specialişti în chirurgie, occidentali. Cu numele... domniei sale pe copertă, desigur. Obrăznicia rămîne arma prin excelenţă a hoţului intelectual autohton. Deşi neocrotit de lege, el stă în continuare ghemuit, nestingherit, în carapacea derutei discursului public. Dacă e zgîndărit, iese la atac cu insolenţă, exploatînd decenţa celorlalţi, aşa cum, în fond, a făcut şi atunci cînd a luat, fără menajamente, munca şi creaţia altcuiva. Ne situăm, din nou, în acest caz, într-un paradox mioritic. O realitate tenebroasă este, constant, relativizată, „îndulcită“ chiar, prin silogisme dubioase.

Cel mai dispreţuit personaj, în ecuaţia de mai sus, mi se pare a fi autorul jefuit. La el, pînă şi criticii înverşunaţi ai actului de plagiat se gîndesc foarte puţin. Drepturile sale sînt încălcate, în general, de toată lumea. Pe parcursul scandalului propriu-zis, declanşat în asemenea circumstanţe, cel mai frecvent, respectiva victimă nici nu există. Întreaga analiză e canalizată spre etică, impostură, carierism şi ipocrizie. Toate, fără excepţie, legate de gestul plagiatorului. Sentimentele celui „violat“ intelectual, starea lui de frustrare legitimă nu mai contează. Spectacolul polemicii publice îl exclude aproape complet. Cine nu mă crede, să asculte cu atenţie următoarea întîmplare, petrecută nu de mult, în patria noastră, şi povestită mie de un americanist important, demn de toată credibilitatea. Cunoscutul profesor bucureştean şi distins anglist Adrian Nicolescu a descoperit într-o bună zi, din întîmplare, în vitrina unei librării din Capitală, propria carte – Keep Up Your English/Să învăţăm englezeşte – editată în condiţii foarte bune. Pentru necunoscători, voi preciza faptul că volumul în discuţie este un manual de bază al studenţilor de limbă engleză, el constituind o temelie lingvistică pentru multe generaţii de învăţăcei. Dl Nicolescu, surprins de descoperire (bineînţeles că omul nu fusese solicitat în vreun fel să-şi dea acordul pentru republicarea cărţii sale), află adresa editurii, merge la director şi zice, probabil cu oarecare nesiguranţă (determinată de şoc): „Eu sînt Adrian Nicolescu, autorul cărţii pe care tocmai aţi tipărit-o!“. „Nu mai spune, coane“, replică boss-ul în stil de politician dîmboviţean. „Mata ştii cîţi Adrieni Nicoleşti sînt în ţara asta? Demonstrează că eşti chiar Adrian Nicolescu ăla care a scris cartea şi după aia să vii la mine cu pretenţii.“ În faţa incredibilei atitudini manifestate de exemplarul speciei copy and paste, profesorul a avut o sumbră revelaţie (confirmată, ulterior, şi de jurişti): într-un eventual proces cu editura, probele lui ar fi fost vagi, ducînd, dacă nu la pierderea propriu-zisă a disputei, cu siguranţă la tergiversări juridice, costisitoare şi epuizante (editura care a publicat prima variantă a textului nu mai există, redactorii ei sînt dispăruţi ori bătrîni şi bolnavi, iar vechile contracte s-au pierdut, chiar şi manuscrisul original fiind distrus sau rătăcit printr-o arhivă). Ca atare, victimei nu i-a rămas decît să se retragă umilită într-un colţ şi să lase obrăznicia să zburde în voie. Adrian Nicolescu al anilor 2000, „debutat“ fără scrupule de un grup infracţional, l-a privit cu superioritate pe Adrian Nicolescu al anilor ’60, „captiv“, în ediţii roase de vreme şi uz didactic, pe rafturile bibliotecilor universitare. „Cum îţi permiţi, profesore“, i-a strigat el din vitrina librăriei, „să crezi că am fi unul şi acelaşi? Auzi, domnule, blasfemie!“

Concluzia? Iat-o: deseori sînt bucuros că mă cheamă Cuţitaru.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe