Două săptămîni nu prea plăcute
După ce în articolul de săptămîna trecută am dezvăluit cîte ceva despre felul în care se fac unele tabere în ziua de azi, mă gîndesc că poate n-ar fi tocmai neinteresantă povestea unor tabere de altădată. De regulă, înainte de 1989, taberele se făceau în spaţii amenajate în mod special pentru aşa ceva, nu ca acum – în hoteluri sau pensiuni particulare alese pe cine ştie ce criterii. Nu înseamnă însă că era mai bine pe atunci. Una dintre cele mai căutate era tabăra internaţională de la Năvodari (printre puţinele care mai există şi astăzi), pentru condiţiile mai bune, dar şi pentru că o tabără la mare era ceva mai special, în condiţiile în care majoritatea se aflau în zone de munte. Nu oricine ajungea la Năvodari. Eu, de exemplu, n-am ajuns acolo.
Am nimerit într-un loc mult mai friguros, la Bilbor, lîngă Topliţa, unde am ajuns după vreo şapte ore cu trenul şi încă una cu autobuzul. În gara din Topliţa am aşteptat ceva vreme pînă să apară autobuzele. Veşnicele aşteptări legate de autobuzele care duc lumea în excursii şi în tabere, un fel de ritual (dez)organizatoric înrădăcinat de decenii şi imposibil de schimbat. Aştepţi întîi să apară autobuzul... cînd vine te sui în el şi mai aştepţi o vreme pînă să pornească... nimeni nu-ţi spune nimic şi nu înţelegi niciodată rostul acestor pauze interminabile, care-ţi pun răbdarea la grea încercare, mai ales dacă eşti copil.
În sfîrşit, am ajuns la locul unde aveam să ne petrecem două săptămîni din vacanţa mare. Era o curte mare cu cîteva barăci din bîrne groase de brad, date cu gudron. Printre ele era şi un teren cu două porţi şi un catarg pe care se ridica steagul. Evident, am aşteptat din nou pînă să fim triaţi, pe şcoli şi clase, şi repartizaţi într-un fel, în barăci. Acestea păreau vandalizate, aveau geamuri sparte, iar paturile şi mobilele din interior erau total delabrate. Am aflat că, înainte, acolo fusese un cămin pentru copii cu probleme (ce fel de probleme, n-am ştiut).
Nu-mi cunoşteam colegii de tabără, dar aveam neplăcuta senzaţie că ei se ştiau de cînd lumea. Programul era strict, ca la armată. Ne sculam dimineaţa devreme şi trebuia să facem înviorarea, aveam trei mese pe zi şi două gustări la 10 dimineaţa şi la 5 după-amiaza. În afară de nişte felii de pîine intermediară cu magiun, nu-mi mai aduc aminte ce ni se dădea să mîncăm. Mai ţin minte însă înfrigurarea cu care aşteptam să se facă ora de masă sau de gustare, semn că, în general, ne era cam foame. Seara, la nouă, se dădea stingerea. Profesorii erau cazaţi împreună, în cea mai bună baracă, unde petreceau pînă la ore înaintate. Uneori, mai dădeau cîte o raită prin dormitoarele noastre, să vadă dacă ne culcaserăm. Se întîmpla să ne surprindă treji sau chiar bătîndu-ne cu perne.
Peste zi, făceam excursii prin împrejurimi. Cînd era vreme urîtă (şi aşa era mai mereu), stăteam în tabără şi ţin minte că eram vag terorizaţi de tot felul de programe educative, la care nişte profesori pe care nu-i cunoşteam ne spuneau şi ne cereau tot felul de lucruri foarte depărtate de dorinţele şi preocupările noastre.
Cînd nu aveam alt program, noi, băieţii, jucam cărţi sau exersam aruncarea briceagului în diverse suprafeţe de lemn, în care trebuia să se înfigă. De la magazinul de vizavi de poarta taberei ne cumpăraserăm cu toţii bricege cu mîner în formă de peşte. Unii au fost prinşi, iar bricegele le-au fost confiscate. Tot de la magazinul de vizavi cumpăram şi suzete. Da, suzete pentru bebeluşi. A fost un fel de modă lansată de unul dintre noi, care şi-a cumpărat primul şi care ne-a spus că dacă stai seara cu suzeta în gură ţi se îndreaptă dinţii, altminteri nu ştiu ce nenorociri urmau a se întîmpla cu dantura cînd vei fi mare. Şi a doua zi ne-am dus cu toţii, băieţi de vreo nouă-zece ani, să ne cumpărăm suzete. La un moment dat, intrigate de aşa un fenomen, vînzătoarele au început să ne ia la întrebări. Ce naiba făceam cu ele? Cînd luaserăm bricege nu ne întrebaseră nimic.
Prin acea mică localitate am auzit pentru prima dată vorbindu-se ungureşte pe stradă. Mi s-a părut foarte curios să descopăr că există oameni care locuiesc în România şi vorbesc altă limbă. După o săptămînă, mama a venit într-o scurtă vizită, să mă vadă. Am rugat-o să mă ia înapoi acasă. Păream uşor speriat şi îmi curgea nasul. Purtam exact aceleaşi haine ca la plecare, iar tenişii din picioare îmi erau uzi. Găsisem nişte terenuri mlăştinoase prin care să mă afund, în curtea taberei, dar asta fusese cu o zi înainte. Mi-a aruncat tenişii şi mi-a cumpărat nişte pantofi negri, mai solizi. A constatat şi că geamantanul roşu de piele, pe care mi-l cumpărase special pentru tabără, era nedeschis. Nu numai că nu-mi schimbasem niciodată tricoul, pantalonii sau ciorapii, dar timp de o săptămînă nu folosisem nici măcar pijamaua. Umblasem doar în buzunarul geamantanului să iau periuţa şi pasta, fiindcă spălatul pe dinţi era obligatoriu, iar pasta mai folosea şi la alte lucruri, de pildă mînjirea pe faţă a colegilor, în timp ce dormeau (am păţit-o şi eu). Cred că în mediul acela pe care-l percepeam ca murdar, friguros şi ostil în general, aveam senzaţia că mă protejez dacă-mi păstrez tot timpul hainele pe mine, ca o armură. În concluzie, nu ştiu alţii cum or fi fost, dar mie nu mi-a plăcut în tabără.