Două întîmplări din Malta

● Era o seară de iulie și ne uitam la Lună. Fiul meu mi-a atras atenția asupra fenomenului curios prin care, uneori, ea pare luminată dintr-o direcție ușor diferită de cea unde tocmai a apus Soarele. Tot atunci am comentat că era aproape rotundă, într-o formă de D mai umflat și, drept urmare, chiar în noaptea următoare avea să fie plină.

În noaptea următoare jucam cărți în holul hotelului. La un moment dat, ui­tîndu-se pe geam, fiul meu a exclamat: „Se întîmplă ceva cu Luna!“. Concentrat la joc, n-am dat atenție imediat. După vreo două minute însă, am văzut că fiul meu era preocupat serios de ceea ce observa pe fereastră și l-am auzit spunînd din nou, aproape alarmat: „Ceva nu e în regulă cu Luna!“. M-am întors și eu spre geam și am văzut o Lună aflată în primul pătrar. Am stat puțin și m-am gîndit. „Nu ieri era aproape plină?“ „Ba da!“ „Păi, și atunci cum de acum e pe jumătate? O fi vreun nor care o acoperă?“ „Nu e nici un nor pe cer – doar dacă în Malta nu cumva fazele Lunii sînt altele decît în România.“ „Nu se poate“, am zis, în timp ce simțeam că mă cuprinde un soi de dezorientare existențială, ca și cum te-ai trezi că răsare soarele în plină noapte sau că în iulie vine un ger cumplit. Fiul meu avea dreptate să se agite. Și atunci, aproape șoptit, mi-a livrat o altă informație: „Știi că zilele astea se împlinesc exact 50 de ani de la prima aselenizare?“. Da, mi-am adus și eu aminte, dar asta era și mai și. Ce-ar fi putut să aibă aniversarea aselenizării cu ciudățenia pe care o observam pe cer? Să fi pus americanii la cale vreun experiment prin care să ne ascundă Luna, cu ocazia aniversării? Vreo tehnologie revoluționară, nemaiauzită, prin care să ne arate că pot controla orice? Ca în povestea lui Mark Twain, cînd yankeul i-a făcut să creadă pe cei de la curtea regelui Arthur că le poate ascunde soarele? Acolo era vorba de o eclipsă. Păi, și aici tot eclipsă trebuie să fie, ce altceva? Dar chiar așa coincidență, eclipsă de Lună tocmai la aniversarea aselenizării? Ciudat! Lumea în jur era liniștită, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întîmplat. Nimeni nu părea să dea atenție fenomenului. Între timp însă, Luna ajunsese să aibă acoperită jumătatea de sus. Era aproape hidoasă. Numai eclipsă putea fi. Am căutat imediat pe Google, salvatorul nostru. Asta era într-adevăr. O coincidență de-a dreptul incredibilă cu aniversarea aselenizării. Un fenomen observabil aproape de pe tot globul, mai puțin din America de Nord, ha. Noi, totuși, tocmai trăiserăm un sentiment uluitor.

● Ultima zi, în capitala pitorească La Valetta. Vizitaserăm catedrala Sfîntul Ioan Botezătorul cu picturile lui Caravaggio, parcurseserăm cîteva străzi din centru, trecuserăm prin port, pe lîngă muzeul războiului, pe lîngă catedrala anglicană Sfîntul Paul, pe lîngă teatrul vechi (unul dintre cele mai vechi din Europa) și ne plimbaserăm pe strada Brutarilor. Căldura de la prînz ne copleșise însă și nu prea mai știam ce să facem pînă la ora cînd trebuia să mergem la aeroport. Cineva din micul nostru grup a venit cu ideea să luăm un mini-autobuz deschis, electric, care făcea ture cu turiști, care vedeau astfel lucrurile importante din oraș. Costa doar 5 euro și părea o idee bună. ­Stînd pe scaun, la umbră, și răcoriți de curentul din mașină, puteam vizita locuri în care n-am mai fi avut puterea să ajungem pe jos. O parte din timpul pînă la ora avionului de întoarcere avea să ne treacă așa, în mod util și plăcut. Cine a fost cu ideea ne-a atras însă atenția și că observase deja acele mici autobuze, în număr total de trei, care mergeau aproape în coloană, că știa stația de unde se iau, dar și că, într-unul din ele, șoferul era un moș care nu scoatea nici o vorbă și nu părea deloc să fie un ghid bun. Era cazul deci să evităm acea mașină. Zis și făcut. Am așteptat în punctul de plecare încheierea unui tur anterior, deci momentul în care cele trei mini-autobuze erau gata din nou de plecare, am lăsat cîteva persoane de la coadă înainte, așa încît să ajungem la autobuzul din spate, condus de un tip tînăr și vesel, cu glas puternic. Ne-am urcat, încîntați nevoie mare că ne ieșise manevra, iar șoferul a început imediat să converseze cu noi. Ne-a întrebat de unde sîntem și ne-a spus că turul propriu-zis va începe din port, unde vom ajunge imediat și unde vom și plăti. În port a oprit și a venit un taxator care ne-a luat banii de bilete. Între timp însă, șoferul s-a dat jos și a făcut schimb cu moșul din prima mașină, care s-a urcat la volanul autobuzului nostru fără să scoată o vorbă. E ușor de ghicit stupefacția noastră și apoi rîsul teribil care ne-a apucat. Șoferul, de care nu reușiserăm să scăpăm, a pornit vehiculul. Din cînd în cînd oprea muzica din boxe pentru a activa o înregistrare greu inteligibilă în care ne erau descrise sumar locurile pe care le vedeam: cîteva străzi din centru, portul, muzeul războiului, catedrala anglicană Sfîntul Paul, teatrul vechi, strada Brutarilor și catedrala Sfîntul Ioan Botezătorul. Cu asta turul s-a încheiat. Nimic nou în afară de foarte marea noastră veselie.

Foto: Valetta, capitala istorică a Maltei, wikimedia commons