Două clarificări
Un distins om de cultură, cu o solidă formație juridică, inițiat în filosofia dreptului, prețuit de amici și respectat de inamici, după ce a citit articolul „Cîteva lecturi pentru judecătorii din cazul Gheorghe Ursu”, s-a pus în poziția unui judecător care ar întreba: „Eu judec după literatură, nu după probe?”. Pare nelalocul ei întrebarea pentru cei care au citit, fie și în fugă, textul publicat acum două săptămîni, dar cei care scriu știu că una gîndesc ei și că, de multe ori, altceva înțeleg cititorii. Dar chiar și pentru cei care au deslușit sensul acelui text, întrebarea este potrivită și prilejuiește o clarificare utilă. Răspunsul scurt este: nu, în orice proces, adevărul se stabilește pe baza probelor, iar literatura nu este o probă. Lapidară, fraza este exactă, dar nu și lămuritoare. Dacă nu este o probă, fie ea și extrajudiciară, are vreun rost cultura literară, cultura în general, pentru un judecător? Răspunsul scurt este: da, are rost. Nu este suficientă buna cunoaștere a dreptului ca sistem normativ și a metodologiei procedurale de administrare a probelor? Răspunsul scurt este: nu, e nevoie de mai mult decît de simpla cunoaștere a dreptului pozitiv.
Două fraze din articolul „Adevăr judiciar și adevăr obiectiv“, publicat în numărul 920 al acestei reviste, explică, în bună măsură, aceste răspunsuri: „Dispozițiile legale procedurale, civile sau penale, sînt rezultatul unei evoluții multimilenare de alcătuire a unei metodologii de cunoaștere specifice procesului judiciar. Eficiența epistemică a acestei metodologii probatorii depinde însă nu doar de stăpînirea și corecta aplicare a regulilor procedurale, ci și de experiența intelectuală și de viață a judecătorilor”. Descoperirea adevărului și înțelegerea semnificațiilor faptelor nu sînt posibile fără aceste două tipuri de experiență. În istoria Justiției au fost săvîrșite numeroase erori judiciare, de la cazul Socrate pînă la cazurile din zilele noastre, nu pentru că nu au fost stabilite corect faptele, ci pentru că semnificația lor a rămas străină judecătorilor sau pentru că, dintre semnificațiile posibile, au ales-o pe aceea concordantă cu propria viziune despre viață.
În cele mai multe procese, stabilirea corectă a faptelor este un temei îndestulător pentru a face dreptate prin aplicarea normelor juridice relevante. Sînt însă procese a căror importanță depășește cadrul speței supuse judecății. Faptele analizate au relevanță nu numai pentru cei care le-au săvîrșit sau le-au suferit, ci pentru o comunitate mai largă, uneori pentru întreaga societate. Soluțiile pronunțate în asemenea procese constituie precedente judiciare care fie deschid căi noi în sfera Justiției, fie constituie revirimente jurisprudențiale, adică schimbări de perspectivă, uneori spectaculoase, asupra semnificației acelorași fapte. Un exemplu la îndemînă este soluția recentă pronunțată de Curtea Supremă a Statelor Unite în materie de avort. Cine este interesat de revirimentul jurisprudențial poate citi cu folos studiul pe această temă, scris pentru Revista română de drept privat de Justin Anghel, un tînăr jurist cu serioase promisiuni pentru viitor. Hotărîrile judecătorești care deschid căi noi în sfera Justiției sau care constituie revirimente jurisprudențiale depind, în bună măsură, de formația intelectuală și de experiența de viață a celor care le pronunță. În exemplul menționat, formația liberal-progresistă sau formația conservatoare a majorității judecătorilor de la Curtea Supremă, în două etape diferite, explică divergența soluțiilor privind avortul.
Cazul Gheorghe Ursu este o speță în care soluția nu este discutabilă sub aspectul corectitudinii stabilirii faptelor, ci din perspectiva înțelegerii juste a semnificației acestora. Fără a fi o probă, literatura care oferă imaginea fidelă a totalitarismului comunist este importantă pentru formația intelectuală a magistraților. Cine nu a experimentat comunismul pe propria piele nu are cum să îl înțeleagă altfel decît prin experiență intelectuală, adică din cărți. Iar dintre toate cărțile care s-au scris despre comunism, în cele de literatură se află imaginea cea mai fidelă a acestui sistem totalitar. Un judecător care nu a trăit sau nu a împlinit vîrsta maturității înainte de 1989 nu poate înțelege ce a însemnat comunismul din propria experiență de viață, dar poate avea o reprezentare coerentă și veridică a acestuia din cărțile de istorie, de politologie, de memorii și, mai ales, de literatură. Procurorii din cazul Gheorghe Ursu au înțeles semnificația faptelor, nu și judecătorii.
O a doua clarificare este prilejuită de constatarea făcută de un reputat avocat, pe marginea articolului publicat în urmă cu două săptămîni, că despre suferințele țăranilor în timpul comunismului nu a scris nimeni, iar țăranii care au supraviețuit abuzurilor, neavînd abilitatea de a scrie, nu au putut să le mărturisească. Or aceste suferințe au fost consemnate de istorici, care au întocmit, pe bază de documente, tipologia abuzurilor săvîrșite de comuniști împotriva țăranilor și au apreciat că din această categorie socială s-a înregistrat cel mai mare număr de victime. Mai mult, țăranii înșiși, care au trecut prin calvarul acestor abuzuri, au scris sau au povestit despre suferințele inimaginabile pe care le-au îndurat. Aprecierea Monicăi Lovinescu privind evocarea 20 de ani în Siberia. Amintiri din viață, scrisă de Anița Nandriș-Cudla, țărancă din Bucovina, este revelatoare: „(d)upă o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră, ca neam, ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine”. Aceeași sinceritate și profunzime a trăirii se regăsește și în Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, relatări culese și editate de Irina Nicolau și Th. Teodor Niță.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.