Doctoratul powerpoint

28 noiembrie 2012   TÎLC SHOW

E o banalitate ceea ce spun: dezvoltarea tehnologică a ultimelor decenii a revoluţionat – între atîtea altele – educaţia şi, prin iradiere, se înţelege, însuşi conceptul de studiu individual, de cercetare academică. O ştim, o trăim cu toţii, dar, dacă ne amintim de unde am plecat, nu vom conteni să ne minunăm în faţa acestui „loc comun“. În prima jumătate a anilor ’90, descopeream, mesmerizaţi, e-mail-ul, apoi Internetul, pentru ca astăzi să plutim, nestingheriţi, în Webspace, precum în mediul nostru natural. Informaţiile de orice tip se extrag din diverse „motoare de căutare“, lecturile se fac pe „tablete“, ultimele ştiri vin pe telefonul cu „sistem android“, pînă şi anumite prelegeri universitare se ţin în zona virtuală, a „videoconferinţelor“. Rezultatele muncii ştiinţifice sînt „încărcate pe platforme electronice“, profesorii au cursurile „puse online“, la examene, se copiază cu ajutorul unor minidispozitive audio, „fixate pe timpan“. Deunăzi, i-am trimis băiatului meu, elev în clasa a XI-a la „mate-info“, tema (la disciplina computer sciences), uitată acasă, prin poşta electronică, direct la liceu (în timpul orei buclucaşe). Îmi solicitase, desigur, acţiunea prin SMS: „Caută stick-ul albastru şi vezi acolo două fişiere sb. 1 şi sb. 2. Transmite-le pe adresa mea şi eu le deschid, cu wireless-ul, pe laptop pînă ajunge profa la mine. Pa“. O, tempora! Unde sînt scuzele de altădată? „Tovarăşa profesoară, mi-am uitat caietul de teme acasă.“ „Nici o problemă, nota 2.“ Mă rog, poate ar merge şi azi, dar cu unele detalii puţin schimbate: „Vă rog să mă scuzaţi, mi-am uitat USB-ul în PC“. „E în regulă, ai calificativul insuficient şi o evaluare de ansamblu marcată de neîncredere.“

„Rateurile“ educaţional-academice, grefate pe acest palier al revoluţiei tehnologice, par uneori de tot hazul, dacă nu ar fi, din păcate, îngrijorătoare, strict intelectual judecînd lucrurile. Un coleg care predă limba engleză la Facultatea de Psihologie îmi povestea recent că le-a cerut studenţilor să scrie un eseu cu un subiect din universul lor profesional, dar, bineînţeles, în graiul Marelui Will. Majoritatea au „descărcat“ şi „printat“ texte gata redactate de pe Internet. Fatalitate însă, în interiorul generosului spaţiu virtual, controlul şi rigoarea ştiinţifică rămîn minime, informaţia jucîndu-ţi, prin urmare, frecvent, feste. În „compoziţia“ unei fete cu privire de căprioară, bietul Sigmund Freud devenise „Sigissmund“ Freud, iar, în a alteia, cu gestică de felină descumpănită, acelaşi pater familias (psihanalist) ajunsese originar din Australia (în loc de Austria). Într-o a treia „exegeză“, Carl Gustav Jung era corect scris, dar, la lectură, vajnicul (viitor) psiholog i-a spus creatorului arhetipurilor mentaliste Carl Gastăv Giang. În sfîrşit, eroare cu substrat cultural – discuţia se derula, în ultimă instanţă, la seminarul de engleză, nu-i aşa? De aceea, nu mai insist. Amicul meu le-a dat un delete scurt „eseurilor“ în cauză, ritual care nu a fost complet neinteligibil tinerilor învăţăcei. Adevărul este că am încercat şi eu, la un moment dat, un delete similar, reuşind să produc o harababură (academică), într-un anume sens, regretabilă. Prezidam un doctorat anglistic, unde candidata – plină de simţ de răspundere – pregătise o sofisticată prezentare în Powerpoint. Aici se cuvine o mică paranteză. Sînt un duşman neînduplecat al Powerpoint-ului în expunerile academice. Îi recunosc, neîndoios, meritele. Ele se leagă totuşi exclusiv de imagistică (necesară în economie, business, ştiinţe exacte, informatică etc.). La filologi, utilitatea programului e doar decorativă. Paradoxal însă, pentru mulţi literaţi contemporani, Powerpoint-ul funcţionează în postura discursului însuşi. Să mă explic.

Studenţi, masteranzi, doctoranzi apar în faţa comisiilor de examinatori cu slide-uri supraîncărcate, unde (ca evaluator) poţi citi, uşor şocat, întocmai textul pe care evaluatul ţi-l recită, nonşalant, cu ochii în ecranul laptop-ului. Prezentarea are, ca să zicem aşa, „subtitrare“. Judecarea performanţelor studentului ia astfel un aer de mascaradă. Îmi oblig, ca atare, studenţii (care fac disertaţii sub îndrumarea mea, de la licenţă pînă la masterat şi doctorat) să vină la susţinere cu ei înşişi (fără foiţe, laptop-uri sau Powerpoint-uri). Îi simt puţin stingheriţi, „tehnologizarea“ colegilor lor le creează un complex, complex depăşit totuşi cu succes după primele minute de expunere liberă, autentic-academică. Doamnei în discuţie nu-i fusesem îndrumător, prezidam numai, repet, şedinţa publică de susţinere a doctoratului ei. Tiparul fu clasic: text stufos, „lecturat“ ad-litteram de pe ecran. Mă blazasem: un nou „doctorat“, între multe altele, conceput şi finalizat în Români(c)a noastră de „tranziţie“. Şi ceilalţi membri ai comisiei îmi păreau la fel de resemnaţi. Apoi, interveni subit „punctul de originalitate“ al respectivei expuneri. Doctoranda stinse luminile în sală şi, pe acelaşi ecran, deschise nişte fişiere cu fragmente din diverse filme (la care se făceau referiri în teza sa de cercetare). Se aşeză liniştită pe scaun şi, alături de noi, comisia, şi de publicul derutat, începu să facă vizionare. Pentru numele lui Dumnezeu, să fim bine înţeleşi, o susţinere doctorală nu e nici prezentare de marketing, nici campanie publicitară, şi nici măcar curs academic! O susţinere doctorală reprezintă un act onest, de persuasiune intelectuală asupra unui proiect ştiinţific deja existent, act desfăşurat într-un interval relativ scurt, dar suficient pentru un candidat la acest titlu să-şi etaleze charisma ştiinţifică. Deşi nu-mi stă în obicei, mi-am pus la bătaie autoritatea de „prezident“. Am stopat penibila „deturnare“ cinematografică a episodului academic şi am rugat împricinata să-şi rezume concluziile, liber, în cîteva minute. Dezastru total. Fîstîceală, piruete, haos, buimăceală, incoerenţă şi, deasupra tuturor – vorba unui prieten de-al meu –, o engleză de pionier de clasa a VI-a. Îndrumătoarea tezei mi-a şoptit, cu grijă maternă, în ureche: „Săraca, emoţia!“, pentru ca doctoranda însăşi să-mi reproşeze la final: „Nu trebuia să mă opriţi! Am dat totul peste cap.“ „Pardon, nu v-am oprit“, i-am răspuns. „I just emptied the recycle bin!“ 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.  

Mai multe