Doctoraş, nebunaş...

În urmă cu o săptămînă, l-am văzut pe colegul meu de la „Marii Clasici“, Nosferat Berbeleanu, reputat eminescolog, mergînd fără țintă și gesticulînd panicat pe coridoarele Universității. Mi-am dat seama că se simțea rău și m am repezit să-l ajut. Mi-a mărturisit că se afla într-o mare „dilemă procedurală“ și că ar avea nevoie de un sfat competent. Am decis să-l ascult, nu pentru că m-ar da competența afară din casă, ci pentru că insul vorbea destul de incoerent, convingîndu-mă imediat de necesitatea sprijinului urgent. „Mă confrunt cu un caz singular“, și-a început Nosferat explicația. „Acum trei ani, un avocat m-a contactat ceremonios pentru a mă ruga să-l primesc într-un program de studii doctorale. Dorea să scrie o teză despre Eminescu sub îndrumarea mea, în vederea obținerii titlului de doctor în filologie. L-am întrebat, firesc, dacă are și licență în Litere ori măcar vreun masterat de specialitate. Mi-a zis că nu, făcuse doar Dreptul, însă se considera calificat să-l abordeze pe poetul nepereche, care-i fusese lumină spirituală însoțitoare de-a lungul existenței. Bine, am replicat, dar nu cred că legea permite transferuri între domenii diferite de studii. Ba da, m-a asigurat cu morgă profesională individul. Aprofundase toate articolele juridice și, după el, nu exista nici o prevedere care să interzică migrația transdisciplinară a unui studios de tipul lui. În plus, vedea Dreptul și Literele ca fiind fraterne în zona mai amplă a umanioarelor. Ar fi propus oricum un subiect de interacțiune între cele două specializări. Ce subiect? – am întrebat neliniștit. Eminescu, procuror, mi-a răspuns calm. Cum Eminescu, procuror? Da, a încercat să mă lămurească: luceafărul poeziei românești a fost, în publicistica sa, și autorul celor mai complete rechizitorii (împotriva jefuirii neamului!) din cîte se întocmiseră vreodată în interiorul sistemului nostru legislativ! Plănuia să scrie despre aceste rechizitorii, scoțînd în evidență latura de penalist a lui Eminescu…“

Profesorul Berbeleanu s-a oprit, părînd să nu mai găsească drumul. Dădea din mîini convulsiv, precum un nevăzător abandonat într-o clădire necunoscută. L-am ghidat către culoarul cel mai apropiat. A continuat: „Îmi amintesc limpede cum i-am zis domnului avocat că nu-l pot accepta. Tema îmi suna straniu și nu mă puteam baza că autorul ei ar fi rezistat, luînd în considerație profesiunea-i dificilă, rigorilor programului doctoral într-un domeniu pe care, cu toată iubirea sa pentru Eminescu, nu l cunoștea. Am bănuit atunci că a înțeles argumentele mele. Ne-am despărțit amical. Totuși, cu două zile în urmă, ce să vezi? Vine avocatul la Universitate cu ditamai lucrăroiul – de vreo mie de pagini – sub braț, strigîndu-mi vesel că a terminat. Ce ați terminat? – îl interoghez eu speriat. Teza, spune. Cum teza? Da, teza de doctorat. Era cît pe ce să ies din termenul legal, de trei ani, dom’ profesor! N-am vrut să aveți complicații birocratice din cauza mea. Am tras așadar la galere și, iată, am finalizat. V-am adus-o să o citiți și, eventual, să o corectați – deși, vă asigur, e foarte bună! – înainte de a o preda celor de la motoarele de căutare, pentru efectuarea raportului de similitudine (veți vedea că va ieși sută la sută originală: nu sînt eu dintre plagiatorii ăia de la televizor, îmi respect munca!). M-a apucat subit un sindrom vertiginos paroxistic, dar m-am ținut, eroic, pe picioare, pentru a-i readuce în memorie amănuntul că nu-l primisem la doctorat. Ca atare, am menționat, el nu fusese doctorand în acest interval, nu făcuse Școala doctorală și nu figura în acte ca student. Nici eu nu aveam deci cum să apar drept îndrumător al unei astfel de teze. Certamente, nu existau documente atestatoare ale respectivului demers academic. Am precizat și că tocmai mă apucase o amețeală teribilă, întrucît m-a luat de după umeri – așa, ca tine, în momentul de față! –, protector, pentru cazul în care m-aș fi prăbușit…“ Mi-am retras mîinile, nedorind să-l stingheresc pe Nosferat.

Profesorul a mers însă înainte cu povestea: „Avocatul a replicat: ba cum să nu? Eu îi eram coordonator de lucrare! Ba nu, am spus. Ba da, dom’ profesor, s-a răstit el, după care m-a învăluit într-o pledoarie juridică despre drepturile inalienabile ale persoanei, inamovibilitatea judecătorilor și coroborarea articolelor din lege. La sfîrșit, am fost lovit de o revelație: într-adevăr, eu îi îndrumasem teza fără a fi în cunoștință de cauză vizavi de această realitate! Dreptatea era de partea lui! O singură problemă apăruse între timp și de aceea am, în prezent, o mare dilemă procedurală, din care nu știu cum să ies. M-aș bucura să mă poți consilia. Doctorandul a schimbat titlul inițial al lucrării, ceea ce generează complicații administrative imense…“ „Și cum se cheamă acum teza?“ m-am pomenit eu întrebînd prostește. „Eminescu, procuror-șef!“, a zis Berbeleanu cu o ultimă sforțare, după care a căzut inert pe ciment.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.