Doctor in fabula

29 ianuarie 2015   TÎLC SHOW

Chiar dacă latinii îl numeau „doctor“ pe profesor, şi nu pe medic, vă rog să-mi îngăduiţi astăzi – cînd mă voi ocupa puţin de purtătorii halatelor albe – mica licenţă eseistică din titlu! Veţi vedea că lucrurile se leagă, la un moment dat. Am un prieten bun, chirurg, şef de clinică într-un spital important şi profesor la UMF. În lungile noastre discuţii de, să spunem, „filozofie“ medicală, a apărut o nuanţă polemică. Nu o polemică propriu-zisă, ci, repet, o nuanţă, un detaliu hermeneutic, cum ar veni. Deşi amîndoi eram de acord că actul terapeutic nu poate fi efectuat adecvat atunci cînd terapeutul – în speţă, doctorul – se implică emoţional în relaţia cu pacientul (vezi numeroasele cazuri de chirurgi incapabili să-şi opereze rudele!), fiecare vedeam ideea „implicării“ uşor diferit. Dacă amicul meu susţinea că detaşarea medicului rămîne una mecanică, menită să-l facă puternic pe parcursul strategiei sanitare, o doză de afectivitate persistînd la nivel subliminal, eu marşam pe completa „rupere“ sentimentală dintre cel care impune tratamentul şi cel care îl preia. Emoţia te face slab, iar medicina rămîne, prin definiţie, teritoriul indivizilor tari precum granitul. 

Prietenul chirurg nu accepta însă faptul că, în ultimă instanţă, medicul l-ar „dezumaniza“ pe pacient, l-ar reduce adică la un fel de obiectualitate primară, tocmai pentru a-l putea aborda „inginereşte“ şi a-l vindeca fără ezitări… emoţionale. Ba se întîmplă acest lucru – reveneam eu convins, şi, cumva, e bine că se întîmplă. Doar astfel doctorul are posibilitatea să stăpînească psihic un bolnav intrat oricum în confuzie paranoidă, din cauza suferinţei. Aduceam exemple în favoarea ipotezei mele din dezbaterile aşa-zicînd ideologice ale lumii medicale americane în anii ’70-’80. Atunci, prin spitalele de peste Ocean începuse să adie vînticelul corectitudinii politice. Unii deveniseră nemulţumiţi, prin urmare, că pacienţii nu erau apelaţi după numele lor, ci după numerele paturilor în care stăteau. Se arătau oripilaţi in corpore de un aşa crunt exces de antiliberalism. Mulţi specialişti în psihologie medicală au ripostat, totuşi, împotriva respectivelor acuzaţii de discriminare, observînd exact ceea ce bănuisem şi eu mai curînd empiric: o oarecare depersonalizare a bolnavului păstrează legătura cu doctorul într-un spaţiu neutru, crucial pentru obiectivitatea demersului ştiinţific. 

Medicii noştri, se pare, au descoperit această necesitate intuitiv, fără a o mai filtra prin sita filozofică. S-au adaptat din mers rigorilor induse inevitabil de meseria pe care o practicau. I-am povestit – drept ilustrare – amicului şef de clinică mici episoade din interacţiunile mele cu sistemul sanitar, în care realizasem veridicitatea celor de mai sus. Bunăoară, am sesizat la doctori (suficienţi numeric pentru a facilita elaborarea unei teorii!) că au tendinţa de a li se adresa pacienţilor cu denumirea organului afectat sau a bolii ca atare, scoţîndu-i, preventiv, din tipologia personalizată, periculoasă prin „umanitatea“ sa. Cînd aşteptam să intru la radiografie ori la ecografie, am auzit adesea medici şi asistente strigîndu-şi clienţii în felul următor: „Să vină

Urmează

, se pregătesc

, iar apoi îl luăm pe

. Să nu plece nici

Sau: „Mai avem timp pentru

şi

şi

revin după-amiază!

merg la colegul!“ Este, desigur, greu pentru bolnav să intre în malaxorul reducţionismului identitar, dar terapia, să recunoaştem, se încheagă mai bine în paradigmele acestui tip de abordare. 

Spre surprinderea mea, recent, cînd am reluat mai vechea noastră conversaţie cu nuanţe interpretative, pentru prima dată, chirurgul a înclinat să-mi dea dreptate. Trăise un eveniment straniu în clinica lui, eveniment ce îi schimbase întrucîtva optica asupra lumii medicale. Îl supăra, de ceva vreme, ficatul, şi hotărî să facă nişte analize şi o ecografie. Se duse la centrul de imagistică, unde doctoriţa de serviciu – onorată de vizita unui aşa înalt oaspete – îl primi cu toată atenţia. Ajuns brusc pacient, medicul se dezbrăcă la bustul gol şi se întinse obedient pe pat. Îşi aşeză mîinile pe lîngă corp şi descoperi, surprins, că inima îi zvîcnea mai tare decît în tinereţe, la începutul carierei, pe cînd se pregătea să deruleze primele sale operaţii. Doamna îi plimba stick-ul pe tot abdomenul, privind concentrată ecranul computerului. Deodată, intră în cabinet, val-vîrtej, „mîna a doua“ a prietenului meu, un chirurg tinerel şi ambiţios, care îl urmărea slugarnic peste tot, neslăbindu-l din „domnule profesor“ şi „magistre“. Deşi doctorul-pacient a zîmbit cînd şi-a văzut colegul năvălind pe uşă, tinerelul s-a uitat la el cu nişte ochi goi, lipsiţi de orice licărire. În mod clar, încremenit în pat şi fără halat alb, „profesorul“ nu fusese recunoscut. Ce să mai vorbim despre „magistru“… 

Doamna doctor comentă scurt şi mai degrabă tehnic: „Aveţi ficatul puţin cam gras, cu marginile vag discontinui…“ Tinerelul pescui vorbele din aer şi se întoarse, cu surîs insolent, spre propriul şef. Inexplicabil, se trezi ţipînd la el: „Ce, băi, nea Pătlăgică, ţi s-a umflat pateul? Las-o mai moale cu şpriţul, c-o să-ţi rămînă tanti Gogonea singură, băi!“  

Istoreme

Mai multe