Doamne, ce ne-a mai făcut, iar, Simona!

Nu ne-a cîștigat ditamai turneul de tenis! Ne-am adunat prin piețe publice, pe terase, pe unde-am putut și noi, să sărim de bucurie, să postăm filmulețe faine despre entuziasmul general și să ne vedem la știri sărbătorind victoria. Victoria noastră, nu?! Bine… Simona a fost pe teren. Dar pentru noi asta contează mai puțin. Dac-o nvingea pe fata aia, căreia i-a ieșit totul în jocul cu pricina, era victoria noastră. A tuturor. A românilor. Așa, dac-a pierdut, e înfrîngerea ei. Treaba ei ce face. Să se descurce. Să gestioneze. Asta în cazul cel mai bun, la cei mai blînzi dintre noi. Că-n rest, dacă ești suficient de idiot, ca mine, să citești, de curiozitate, comentariile din subsolurile unor articole, intri-n panică și-ți vine să te-ascunzi în gaură de șarpe. Să nu mai ieși de-acolo pînă nu trece urgia descărcării de fiere patriotică. Sau de tembelism, pur și simplu. E îngrozitor ce poate ieși din mințile și din tastaturile unor compatrioți. Nu contează numărul acestora, dimensiunea procentuală a existenței lor în ceea ce numim umanitate sau încadrarea dînșilor în doza de diversitate firească a oricărui fenomen care implică participarea unor oameni. Ceea ce contează e faptul că specia umană conține și așa ceva, în imensa ei diversitate. Dacă îl ai, părul de pe cap ți se ridică brusc, rămînînd țeapăn, ca la o bidinea, ca la o pensulă tare.

Despre felul ăsta de oameni nu e de vorbit. Referirea la ei nu face decît să le consolideze existența. În schimb, e haios să contempli cazurile benigne. Vertijurile și atacurile de panică produse de spasmele pipotei „patriotice“. Pentru că numai patriotism nu e aruncarea pe umerii unor sportivi a tuturor neputințelor noastre. Da, ideea de spectacol sportiv nu prea poate scăpa de așa ceva. E locul unde nu doar actorii își joacă rolurile, ci și publicul. E ceva de o complicitate tulburătoare, dar în aceeași măsură profund fascinantă. Însă spectacolul acestor descărcări e atît de intens, încît depășește cu mult, fără să știm, chiar și ceea ce se întîmplă în întrecerea sportivă în sine. Numai că lucrurile nu sînt la fel peste tot. În Islanda, o țară cu o populație de trei sute și ceva de mii, nu poate fi nici măcar ca la Cluj. La cîtă lume diversă e în urbea transilvană, nu ne poate trece prin cap să facem ceva la care să participe aproape toți cetățenii. În Islanda nu e deloc imposibil să te gîndești la așa ceva. Acolo, patriotismul și disciplina lui sînt noțiuni mult mai concrete, prin simplul fapt că decurg chiar și din niște constrîngeri fizice, palpabile. Pe-aici, printre milioanele noastre de cetățeni, prin puzderia de locuri năucitoare, răspîndite prin toate colțurile unui relief cît se poate de variat, patriotismul se umple de toate culorile peisajului, se impregnează cu fumul de la grătarele încinse, ia și-un pic de aromă dintr-o țuicărie și poate deveni orice. Definiția lui pare mai complicată decît răspunsurile la marile întrebări ale ființei umane.

Însă aruncarea problemelor noastre pe umerii unui sportiv nu e doar o problemă de „patriotism“, în orice accepțiune am vedea acest termen. Și nu e nici o problemă care ține doar de natura spectacolului sportiv. E ceva care vine din felul nostru de a vedea lumea. Evident, nu sîntem singurii care trăiesc așa ceva. După cum nici toți cei care viețuiesc pe-aici nu se manifestă într-un singur fel. Dar culoarea locală e într-un ton care cu greu poate fi contrazis. Descărcările de emoție evident că seamănă cu ale altora, dar nu răsar cu orice chip la fel. După cum nici lanțurile de complicități și ipocrizii nu s au inventat la Constanța, la Timișoara, sau la Mizil. Dar e mai degrabă trist să vezi cum unii dintre noi, inconștient, sau dimpotrivă, cu bună știință, dau la o parte precaritatea multor dimensiuni reale ale vieții de aici și cer de la niște sportivi, în cazul ăsta de la Siomona Halep, să umple spațiile unor abisuri istorice. Sigur că orice om care se expune unui public, indiferent de ceea ce face, trebuie să-și asume și această față a lucrurilor. Dacă-ți place să fii aplaudat, nu te supăra complet pe sat cînd cineva te mai și înjură. E firesc. Numai că tratamentul de care are parte Simona Halep e foarte departe de așa ceva. Deseori e primitiv, incredibil de agresiv și condimentat cu niște accese de ură care-ți dau frisoane.

Simona n-o să ne scape niciodată de umilința de a nu avea autostrăzi. N-o să rezolve nici corupția, nici sistemul de sănătate, nici haosul din educație, nici complexele și frustrările de toate felurile ale fiecăruia dintre noi. Simona e o sportivă de mare talent – aici să vedeți ce comentarii nostime se declanșează! – care a făcut și face mare performanță, nefiind ceea ce ne-am visa noi. Un robot care cîștigă competiții, ca să aline suferințele noastre din alte zone ale existenței. Acum, cel mai la modă e să discutăm despre instabilitatea psihică a Simonei. Și o facem cu un entuziasm și cu o nerușinare pe care le dau doar propriile noastre instabilități. Toate slăbiciunile noastre, lașitățile, emoțiile ținute sub capac se ascund într-un cor care-i strigă Simonei că e labilă și lipsită de calitățile marilor sportivi. E îngrozitor de urît și de rudimentar. Un tîmpit care înjură cum îi vine la gură nu e mai mult decît atît. Adică un tîmpit care înjură. Însă cei care se scaldă în plăcerea publică de a discuta despre labilitatea interioară a cuiva sînt niște primitivi. Oricît de „elevat“ ar pretinde că pun problema, oricît ar părea de implicați și de preocupați de subiect, oricît de rotunzi și știutori s-ar da. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.