Doamna Gina

27 octombrie 2011   TÎLC SHOW

La naiba! Doamna Gina e esenţa care scapă oricărui studiu de antropologie, cercetărilor sociologice, recensămîntului, chiar şi genialei intuiţii a versificatorilor manelişti. Formele ei, rotunde, bogate, ca un pom sănătos plin de rod, sau dimpotrivă, uscate, colţuroase, aspre, ca o noptieră de ratan, ascund îndărătul lor o unduire de talazuri spirituale mai cuprinzătoare decît oceanul planetar. Roşcată sau blondă, brună sau şatenă, Doamna Gina nu e o persoană anume, ci o generoasă categorie. 

Dacă o găseşti la un ghişeu de administraţie financiară, privirea ta de păcătos irecuperabil are toate şansele să se oprească mai întîi pe pieptul luxuriant, mai bogat decît peştera lui Ali Baba, pe care se odihnesc galeş cîteva lanţuri de aur. Unul dintre ele trebuie să treacă, obligatoriu, printr-un ineluş, ca un fragment de scoică Saint Jacques, de care atîrnă un medalion. Medalionul e în chipul unei litere care spune ceva misterios despre cea care îl poartă. „G.“ În imediata apropiere a enigmaticei litere, e foarte probabil să găseşti şi un semn zodiacal, întregind oculta ecuaţie a podoabelor care dorm cuminţi, în liniştea lîniţei pufoase sau a mohairului din vestuţă. Am zis „lîniţă“ şi „vestuţă“, pentru că Doamna Gina a primit de la Demiurg, de la Divinitate, de la Dumnezeu, de la Marele Arhitect (fiecare îşi alege ce-i tihneşte din lista asta), dreptul absolut asupra utilizării diminutivelor. Treaba asta se constată mai rapid decît un diagnostic de colică intestinală la sugar, încă din prima secundă în care ajungi la ghişeu. Pentru că Doamna vorbeşte la telefon. Iar tu asişti la treaba asta, fie că ai chef, fie că n-ai. „Mă, mămică, fii atent cînd îţi spun… Ai ciorbiţă în crăticioara verde. Cînd încălzeşti, să laşi şi pentru Tati, cînd vine de la servici. În aia albastră ai tocăniţă de văcuţă. Laşi mămăliguţa rece pentru Tati, că ţie nu-ţi place, da’ ai pîinică proaspătă în coşuleţ. Vezi că te sună imediat Corneluş pentru magnetuţu’ ăla de la uşiţa de la dulăpior. Cînd vine, îi dai bănuţii din sertăraş. Bine, Puiuţ?! Hai, te pupic! Te sună Mami după ce te speli pe dinţişori. Te pupiceşte Mami! Da, Puiuţ?! Hai, te pupic dulce, Mami!“ În cel mai asortat mod cu putinţă, degetul mare de la mîna dreaptă, protejat de o unghie impecabil formată sub oja roşie, apasă tasta de aceeaşi culoare a telefonului, punînd capăt convorbirii. Însă norişorii roz din privirea Doamnei Gina se risipesc instantaneu la vederea ta. Halviţa glasului de pînă acum se transformă într-o untură de peşte: „Mda… Spuneţi!“.

Doamna Gina umple cu formele ei calde, coborîte din fanteziile ascunse ale tuturor pictorilor lumii, cele mai diverse spaţii ale realităţii. Poţi s-o găseşti prin ce-a mai rămas din agenţiile de bilete CFR, după venirea nemiloasă a aluviunilor civilizaţiei. De cînd există posibilitatea de a cumpăra bilete online, şansele fiecăruia dintre noi de a o întîlni pe Doamna Gina au scăzut cumplit. Cînd se deplasează, lasă în urma ei un siaj de arome, în care parfumul dulce, nu neapărat inspirat ales, se pierde în note fine de tutun şi cafea. Secretariatele facultăţilor şi bibliotecile universitare sînt spaţii unde mai poţi avea ocazia, rară, e drept, de a găsi acest personaj fabulos, într-unul dintre cele mai spectaculoase contexte istorice în care a făcut carieră. Aromele şi foşnetul hainelor moi îi anunţă sosirea de la distanţă. Covoarele vechi, gigantice, rafturile cu cărţi, sertarele şi fişetele cu documente, parchetul bătrîn, scîrţîitor, mobilele venerabile, masive şi lucioase, geamurile duble, cu cercevele încărcate de trecerea timpului, sînt decorul în care prezenţa Doamnei Gina asigură echilibrul planetei şi liniştea faptului că istoria, totuşi, nu se termină. Poate să fie mămoasă, săritoare, veselă şi mereu gata să asculte o confesiune condimentată, la o cafeluţă, sau dimpotrivă, acră, rece, ranchiunoasă, pornită pe pus beţe-n roate, o adevărată scorpie. Cert e că, dacă ai norocul să-i pici bine, poţi întrezări cam cum s-ar traduce expresia „în sînul lui Avram“. Dar dacă i-ai căzut pe invers, să te ferească Sfîntu’. Odată intrat în gura ei, înţelegi de ce Blestemul Faraonilor e doar o temă comercială pentru documentarele cu bugete mari, o biată legendă stoarsă ca o lămîie. 

Doamna Gina e casiera de la alimentara din colţ, secretara de la primărie sau de la cabinetul ministerial, mama nurlie şi tulburătoare a celui mai bun prieten, cea mai pricepută ghicitoare în cafea, amintirea roşcată şi nemărturisită din vremea serviciului militar, profesoara de franceză cu care ai făcut română, desen şi educaţie fizică, bibliotecara protectoare care-ţi făcea cu ochiul şi-ţi tolera întîrzierile, punîndu-ţi de-o parte cărţi după care alţii alergau disperaţi, asistenta-şefă de la o secţie de spital, deţinătoarea puterii supreme „pe etaj“, învăţătoarea absolută dintr-un oraş mic, contabila care ţine socoteala pentru cinşpe firme şi-şi aminteşte fiecare leuţ de acum zece ani, de parc-ar fi fost ieri, muzeografa care arată ca stăpîna de drept a casei memoriale, psiholoaga de întreprindere care a prins facultatea înainte ca Ceauşescu să interzică genul ăsta de studii, cerberul definitiv al oricărei arhive, artista universală a dulceţurilor din boabe de struguri despieliţaţi, umpluţi cu sîmbure de nucă, a adevăratelor ciulamale de pui cu ciuperci şi a celor mai izbăvitoare ciorbe de salată verde cu afumătură. 

Doamna Gina e o zonă profundă, pe care n-o pot descoperi turiştii. Nici măcar călătorii. E una dintre cele mai intime definiţii ale acestor locuri, e puful mămos în care se păstrează, de multă vreme, un sîmbure ascuns al adevărului despre felul de a fi al unei lumi.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe