Distracția e de-abia la început

Nu mai contează de ce parte ești. De parcă a fi de o parte sau de alta e o valoare în sine. Felul în care stau lucrurile n-are nici o importanță. După cum nu mai are vreun temei nici măcar subiectul oricărei discuții. Putem vorbi despre orice. De la Dumnezeu la instrumente de grădinărit și de la colecții de timbre la momeli pentru pescuit. Democrație. Drepturile omului. Stat. Cetățean. Manipulare. Abuz. Minciună. Cruzime. Pierderea minților. Traversarea pe lumina verde a semaforului. Încheierea nasturilor. Orice temă de discuție poartă la cingătoare un ditamai cuțitul. Sau o centură explozivă.

În orice dialog, aproape imediat ridicăm tonul. În secunda următoare, țipăm. Pentru ca, la foarte scurtă vreme după încălzirea vocală, să ne punem pe urlat. Dacă nu ne țin plămînii, ca suport unic al punctului de vedere, dăm semnificații apocaliptice oricărui cuvînt rostit. Totul are măcar o umbră de suspiciune, dacă nu cumva chiar certitudinea extremei gravități. Fără să ne dăm seama, preluăm tonul știrilor de la televizor sau al surselor de informare pe care le frecventăm pe Internet. Dacă vreunul dintre noi încearcă să respire, să ne calmeze și să folosească un ton firesc, imediat devine suspect că face pe nebunul și se crede mai deștept. Și, îndată ce aduce argumente în favoarea unui punct de vedere, se dezlănțuie scandalul. Interlocutorul său se pricepe mai bine. E expert în orice teritoriu din care ar primi un argument. Iar dacă nu e expert, oricum, știe el mai bine cum stă treaba.

E absolut normal să fie așa. Pentru că nimic din ceea ce scoatem pe guri, strigînd, nu are vreun scop de cunoaștere sau de lămurire a ceva anume. Nu ne mai satisface nici măcar situația în care cineva, în mod excepțional, ne spune că avem dreptate. Iar arțagul și tonul ridicat se petrec, bine-mersi, și-n scris, nu doar în discursul verbal. Trebuie să eliberăm energie. Să scăpăm de o presiune interioară. Să aruncăm în lume gîndurile rele care ne-au umplut sacul. Lunile de izolare au produs multă frustrare, iar incertitudinea vremurilor care ne așteaptă alimentează temeri adînci. Cheful de scandal, de revanșă, de decontare a frustrărilor acumulate ne depășește puterea de ținere în frîu a comportamentului. E vreme de ieșiri teribile la rampă, de ridicat fuste-n cap, de făcut ca toate visele. Curg sentințele și ștampilele definitive, judecățile sumare și „execuțiile” în masă. „Africanii întorc pe dos America și lumea.” „Femeile au înnebunit toate și isterizează întreaga planetă.” „Ăștia cu political correctness și cu stîngismele lor pregătesc o nouă dictatură comunistă.” „Virusul nu există, ne-au luat pe toți de proști.” „Emigranții și refugiații pun lumînarea de la căpătîiul Europei.” „Homosexualii au prins putere și vor să creeze o lume după modelul lor.”

Deși au spus-o și alții înaintea lui, în alte forme, William Shakespeare e cel care a fixat în eternitate – printre multe alte replici care vorbesc tulburător despre condiția umană – celebra formulă: „Lumea-ntreagă e o scenă…”. E cert că marele autor avea viziunea clară a mecanicii umane a acestui fenomen, pe care-l exprima printr-o metaforă. Numai că, la 400 de ani distanță, ea nu mai e o figură de stil. E o realitate de o concretețe bulversantă. Lumea este, acum, la modul propriu, o scenă. „Spectacolul lumii” e în plină derulare, cu toate elementele care țin de desfășurarea unei reprezentații continue, una de dimensiuni planetare. E ceva ce înțelegem și asumăm cît se poate de concret, exprimînd acest lucru în varii forme. Iar datorită/din cauza tehnologiei, spectacolul e disponibil pentru toată lumea, în același moment. Într-un spirit pe care l-am interpreta azi drept unul perfect „politically correct”, Shakespeare spune, în continuare: „And all the men and women merely players”. Alt fapt care a devenit cît se poate de concret. Pentru că noțiunea de public a dispărut. Sau e într-un proces de dispariție accelerată. Vrînd-nevrînd, cu toții sîntem participanți la spectacolul lumii. Iar dimensiunea și concretețea rețelelor sociale, alături de performanțele terminalelor cu ajutorul cărora comunicăm și ne manifestăm (de fapt, cu ajutorul cărora trăim), ne scot definitiv din condiția de public. Pentru că, atunci cînd ascultăm ce spun sau cînd privim la ce fac alții, nu asistăm pasiv, asemenea publicului dintr-o sală de spectacol. Ci așteptăm să răspundem. Să dăm replica. Să ne spunem partea noastră de text. Publicul a dispărut. Ne-am mutat cu toții pe scenă.

Iar scena înseamnă emoție. Emoția pură – înțeleasă ca atare sau nu, dar profund existentă – de a fi în fața altora. A colegilor din distribuție. Iar dacă publicul din sală a dispărut, nu-nseamnă că a dispărut „publicul” din scenă. Cîtă vreme ne manifestăm, colegii din distribuție sînt publicul nostru. Numai că, atunci cînd sala s-a golit și ne trezim cu toții dincoace de cortină, începe un alt tip de spectacol. Unul foarte vechi, care se petrecea doar în anumite momente, tocmai pentru a ne da ocazia să răsuflăm, să ne descărcăm cu toții, să ne scălămbăim fără să ne fie rușine, să dăm afară din noi tot ce era mai chinuitor și mai frustrant. E tipul de spectacol fără spectatori, la care participăm cu toții, acceptînd și asumînd convenția că pe parcursul acestui fel de reprezentație lumea e pe dos. Totul e complet invers decît în „viața normală”. Susul e jos și josul e sus. E permis orice. Toate formele de exhibare. E permis, ba chiar încurajat, să fim cît mai vulgari și obsceni. Iar din spatele unei măști poți să fii nu doar tu însuți, ci oricine altcineva. Deseori, se poate lăsa cu victime. Acesta e carnavalul. Cu diferența că, odinioară, spectacolul numit astfel se ținea la o dată precisă. Și pe parcursul unei durate strict limitate. Acum e continuu. Și e abia la început.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.