Dispută filologică

A fost un spectacol total la doctoratul tînărului meu coleg (și strălucit student de odinioară) Tristan Momela. Deși a impresionat, cu ani în urmă, în postură de om studios la Engleză, Momela și-a ales, firesc, Româna (primul său domeniu de licență) pentru viitoarea carieră universitară. În speță, Lingvistica, unde a devenit asistent și doctorand. La susținerea tezei, m-a invitat și pe mine, fostul lui profesor de Victoriană. M-am dus cu un oarecare interes „scriitoricesc“. Principalii membri ai comisiei erau doi vechi rivali pe tărîmul gramaticilor mai mult ori mai puțin tradiționale, Onisifor Bubu, îndrumătorul local al lucrării, și Scapian Toga, profesor de la o altă universitate prestigioasă din țară (și exponent deci al unei școli diferite de raportare la sofisticatele noastre forme de comunicare). Inițial, m-am mirat că Bubu l-a acceptat printre evaluatori pe Toga, bănuind că l-ar fi detestat (lucru valabil și viceversa). Apoi m-am gîndit că, în fond, cei doi sînt niște savanți adevărați care se respectă reciproc. Polemica lor era strict în cîmpul ideilor înalte și nu în viața academică de zi cu zi, unde conlucrau. Ce minunat! mi am spus optimist. Ca atare, nu m-am tulburat semnificativ atunci cînd, la protocolul de dinainte de ședință, restrîns la nivelul Catedrei (prilej de întîmpinare a oaspeților importanți), la care Tristan a insistat să particip, i-am văzut pe corifeii limbii uitîndu-se urît unul la altul. Chestiune de imagine intelectuală, am concluzionat. Ce credibilitate ar mai avea îndelungata lor dispută filologică dacă, în public, ei s-ar pupa neîncetat? Am insistat să rămîn pozitiv și în clipa în care l-am auzit pe Scapian Toga răstindu-se – împleticit la vorbe – către Onisifor Bubu: „Spe-per, mai-mu-muțoiule, că-că a-ai pregă-gătit a-aici țu-țuică de-de bu-bună ca-calitate, chiar dacă-că tu-tu nu-nu știi-i ni-nici mă-măcar origi-ginea cu-cuvîntului țu-țuică“.

Glume lingvistice, am persistat eu cu entuziasmul intelectual. Am făcut-o pînă și pe amuzatul. Eroare! În Catedră se făcuse o liniște de mormînt. Toți erau speriați, părînd să anticipeze continuarea. Foarte sprinten, Onisifor a sărit pe lunga masă de ședințe din încăpere și a început să alerge agresiv înspre Scapian. Pregătiți, cîțiva flăcăi de la Lingvistică au urcat rapid, la rîndu-le, pe solida piesă de mobilier și s au interpus, imobilizîndu-l pe coordonatorul tezei. Neputincios, acesta a strigat, am constatat surprins, cu aceeași poticneală etilică în glas: „E-eu nu-nu știu? Te-te am a-adus a-aici doar ca-ca să-să te-te fa-fac de-de r-rîs. Să-să te-te va-vadă to-toți cî-cît e-ești de-de sferto-todoct…“ Bubu a adăugat sugrumat, zbătîndu-se, fără șanse, în mîinile junilor bodyguards de ocazie, că „țuică“ vine de la sîrbescul cujka, la origine pesemne o intejecție, o imitație sonoră a „țîțîitului“ din buze, specific bețivilor (culmea, zbierînd asta, Onisifor a „țîțîit“ instinctiv din buze). Scapian se ridicase și el în picioare, repezindu-se la inamicul său. A fost blocat de ultimii trei participanți – disponibili – la protocol, președintele comisiei și ceilalți doi membri evaluatori (eu și Tristan asistam perplecși la scenă, astfel încît nu se putea conta pe noi). Toga urla „Blasfemie, blasfemie!“. „Țuică“ ar fi provenit din ceva ce suna în gura lui drept tsuike (nu am reținut filiera etimologică) și reprezenta o băutură distilată numai și numai din prune. „Țuică de prune“, a menționat lingvistul vizitator, ar constitui așadar o construcție pleonastică, pe care doar un fanfaron precum Bubu ar folosi-o. Nu-i adevărat, replica isteric Onisifor. „Țuica“, aidoma „palincii“ (de la pálinka din maghiară, șuiera el), se obține din orice fruct, exact după metodele de distilare ungurești. De aceea, țuică și palincă sînt sau ar trebui să fie sinonime în română. Un tembeloid ca Toga nu știa asta.

Toga hohotea, disprețuitor, în brațele colegilor. Țipa că asta-i școala locală, care l-ar fi învățat așa, adică prost, și pe Mamela, doctorandul aici de față. Un slabist, după chipul și asemănarea îndrumătorului. Minciună! Momiță va fi savant, nu impostor precum Scapian, a răspuns Bubu după o scurtă sufocare nervoasă. Toga însă nu mai putea fi oprit din injurii. Spunea că „băștinașii“ sînt niște „mameluci“. Știa el că habar nu au etimologie. Că „rachiu“, de pildă, vine din rusă (raká), iar nu din turcă (raki), cum cred „fraierii“, și că „vinarsul“ e brandy (de la germanul Weinbrand), iar nu „țuică“, după teoriile „amatorilor“… Atunci s-a produs, subit, un freamăt printre improvizații bodyguards. Am realizat imediat că unii erau de acord cu Bubu, alții cu Toga. Au lăsat deodată mîinile jos. S-a declanșat o încăierare generală, de saloon din Vestul Sălbatic. Eu l-am prins iute de guler pe catatonicul Mamela-Momiță și am izbit cu fruntea-mi „victoriană“ bărbia lui „lingvistică“. Spre binele psihic al tristului Tristan, desigur. A adormit instantaneu. Cu țuică ar fi fost prea greu… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons