Disprețul. Suspiciunea. Invidia
Multe dintre apucăturile rele, pe care ni se pare că le descoperim acum, nu le-am moștenit doar de la comuniști. Pe unele le tîrîim după noi din vremuri vechi. Trăsăturile astea ale firii, alături de anumite obiceiuri căpătate pentru a supraviețui, nu ne fac vinovați în vreun fel. Le-au avut sau încă le mai au și alții de prin Europa. Dar unii au reușit, în grade diferite, să mai scape de ele. Comuniștii ni le-au încurajat și consolidat, prin intermediul unuia dintre cele mai susținute, planificate și supravegheate procese de inginerie psihologică și socială. Iar un proiect de asemenea dimensiuni n-ar fi fost posibil fără „ajutorul Marelui Prieten”, legendara Uniune Sovietică. De-acolo a venit, în bună parte, știința de a construi „o lume nouă“. Una, evident, populată cu „oameni noi”. Terorizați, puși sub nenumărate și continue presiuni, profund îndoctrinați, învățați în cel mai perfid mod să scoată ce-i mai rău în ei. Și transformați în paznici supuși și vigilenți, care să adulmece orice tentativă de subminare a noii orînduiri. Toate astea sub enorma minciună a „puterii populare” și a trecerii tuturor resurselor și mijloacelor de producție în „proprietatea întregului popor”.
Cînd conținutul ideologic nu ni se băga în cap cu pîlnia, la orele special destinate îmbunătățirii calităților de „revoluționari de profesie”, ni se picura în ureche, prin arătarea unor avantaje personale pe care le puteam obține dacă deveneam „elemente de încredere”. Cînd nu ni se întîmpla nici una dintre astea, ni se administra, cu finețe, tot discursul Partidului, prin unele dintre filmele istorice care „ne-au format ca oameni”. Și-n ce hal ne-au mai format. Dar ideea de bază era că, dacă nu ești critic la adresa regimului, dacă te conformezi și te pui în slujba construirii „societății socialiste multilateral dezvoltate” și dacă îți aduci contribuția la „înaintarea României spre comunism”, poți să duci o viață foarte bună. Să ai ce n-au alții. Altfel de mîncare, altfel de standard de viață. Chiar libertatea de a călători în străinătate, din cînd în cînd. Să fii favorizat în diferite situații, să faci parte din clasa privilegiaților. O clasă în cazul căreia regimul comunist mai închidea ochișorii față de anumite dezvoltări materiale care, uneori, sfidau grosier armonia „egalității” din sînul clasei muncitoare.
Complicitatea a luat locul terorii. Interesul personal și supraviețuirea cît mai bună au devenit preocupările principale. Știam cu toții că „avuția națională” nu e a „întregului popor”. De-aia am și început să furăm tot ce-am prins. Ni s-a spus că ne aparține? Ei bine, sub diferite forme, ne-am luat din ea ce-am putut, cu mai multă sau cu mai puțină discreție. Dar minciuna a devenit vehiculul principal de supraviețuire și de construire a înțelegerii vieții. „Să te descurci” a devenit îndemînarea supremă. Legea trebuie respectată, dar e pentru proști. Ea nu se aplică celor care se descurcă. Moșmondeala pe-ascuns a cifrelor care n-aveau nici o legătură cu realitatea, dar arătau „prosperitatea” și „succesul” sistemului, șopocăiala pe la colțuri, aluzia și făcutul cu ochiul, suspiciunea față de orice, pătrunsă în structura intimă a individului, invidia față de cel care se descurcă mai bine (și, dacă o face, trebuie să i se pună piedică prin orice mijloc), conștientizarea că se trăiește într-o minciună, dar participăm supuși la absurditatea umflării ei continue, toate astea ne-au condus spre cine sîntem azi.
Înrăiți, plini de resentiment, dezobișnuiți să dezbatem orice, dar gata oricînd să lătrăm ceva doar ca să ne răcorim, mereu pregătiți să vînăm greșelile altora și să le umflăm la nesfîrșit, ca să nu le vedem pe-ale noastre, plini de invidie, răzbunători, suspicioși pînă în vecinătatea stărilor clinice, atotștiutori, obraznici fără măsură (altfel ești prost, fraier, papagal), gata oricînd să decretăm dezastre absolute, absența completă a oricărei șanse de salvare. Așa ne prind acum valurile de propagandă izvorîtă pe o puzderie de canale, dinspre „Marele Prieten de la Răsărit”. După ce ne-a „ajutat” să exterminăm elita acestei țări, să trimitem spre paradisul sovietelor o despăgubire de război care a depășit cosmic valoarea menționată în tratatele de pace, după ce ne-a convins frățește să aplicăm marele model educațional al păstrării semenilor în bezna neștiinței, pentru a putea fi manipulați cu ușurință în orice direcție, după ce ne-a ghidat fratern în procesul de schimonosire a propriilor suflete, „Marele Prieten” ne ajută și acum, din plin, „să scăpăm” din situația grea în care ne găsim. Și ies la iveală suficienți imbecili care să salute cu entuziasm aberațiile din zvonurile și știrile false puse pe piață cu generozitate. În fața unei clase politice orbite de campania electorală, politizînd cît se poate de rudimentar orice tip de demers, se desfășoară un spectacol de o tristețe abisală. Orice succes obținut printr-o minune acum cîteva luni e pulverizat, fără milă, în lupta politică. Iar cetățenii văd asta din plin și tratează faptul ca atare. Nimic nu mai e luat în serios. Așa cum am învățat pe vremuri că „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, acum aplicăm modelul contemporan: „Ei se fac că elaborează legi, noi ne facem că le respectăm”. E un spectacol grotesc, însoțit de o imensă tristețe.
Însă oricît de mare ar fi „ajutorul” sosit dinspre „Prietenul de la Răsărit”, tot noi punem cireașa pe tort. Pentru că asta e lecția pe care ne-a predat-o cel mai temeinic în trecut. Și, de funcționat, funcționează și azi, ca un vechi camion Kamaz. Cu chiu, cu vai, tot o ia la vale. Tot pornește. Cel mai temeinic rău ni-l facem de unii singuri. Așa că lipsa de educație, tradusă în disprețul față de semeni, suspiciune, invidie, superstiții, resentimente, ne „ajută” din plin să arătăm ca și cum am traversa experiența prin care trecem ca o șleahtă. Nu ca o comunitate.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.