Disperarea unei comandante
Doamna profesoară de Studiul Materialelor, Anica Moșmartiniu, s-a simțit mereu după 1989 o natură schizoidă. Născută în anii ’50, trăise jumătate de viață în comunism, apucînd apoi – tot ca persoană activă social, se înțelege – încă vreo trei decenii de capitalism. Nu „ruptura“ istorică în sine constituia pentru ea o problemă. O mulțime de oameni (de la noi și de aiurea) trecuseră, se știe, prin asta și nu dezvoltaseră neapărat „dualități“ identitare. Dilema Anicăi venea din, cum să spun, pozițiile în care se aflase înainte de 1990 și, mai ales, după. Dacă, în societatea socialistă multilateral dezvoltată, tovarășa Moșmartiniu își găsise ușor echilibrul, apăsînd vînjos (trebuie să menționăm că femeia în cauză era o natură solidă, asemănătoare „corpurilor“ din granit masiv, rectangulare, croite carevasăzică pe prototipul biologic al faimoaselor „comisare ale poporului“ din tradiția sovietică) pedala de accelerație a construcției „omului nou“, în „liberalism“, deși, în continuare, vizibilă social, dumneaei își pierduse punctele de reper. De mică, Anica intrase în grațiile organizației de pionieri, parcurgînd, precum un soldat disciplinat, toate treptele ierarhice ale acestei instituții atît de populare pe vremea lui Ceaușescu: comandant de grupă, comandant de detașament, locțiitor de comandant de unitate, comandant de unitate, reprezentant în Consiliul Național pionieresc și, finalmente, comandant al acestui for din partea elevilor. Insignele și tresele atîrnau din ce în ce mai greu, din cauza dimensiunilor și numărului lor, pe cămașa albă, imaculată, a bietei copile. Noroc cu făptura sa robustă care rezista, se vede, eroic tuturor „intemperiilor“ decorative ale epocii. Păstrînd proporțiile, ai fi avut pornirea să o compari cu o coafură Taft (expusă vînturilor turbate) din ziua de azi. Ce impresiona însă cu adevărat la uniforma ei rămîneau șnururile. Anica a traversat, grațios, toate culorile prevăzute de Statutul pionierilor, de la roșu, galben și albastru pînă la mov și alb. Gurile rele povestesc faptul că, deși mult mai tînăr, pînă și simpaticul actor Andrei Duban o invidia, realizînd că nu el a fost singurul din țară demn de toate nuanțele coloristice pe șnurul de comandant. Nu, mai fusese cineva înaintea lui, pentru care, culmea, se inventaseră chiar unele culori: tovarășa Moșmartiniu. O fată „bărbată“, „neînfricată“, în limbajul lozincard al momentului.
Anica a păstrat legătura cu Organizația mult timp după ce a depășit vîrsta „legală“ a condiției de pionier. A făcut Politehnica (specializîndu-se pe Rezistența Materialelor), dar nu și-a trădat o clipă iubirea dintîi. A continuat să dețină funcții în Consiliul Național, amenințînd-o, politic, pe însăși președinta structurii, faimoasa soție a lui Nicu Ceaușescu, Poliana Cristescu. Tovarășa Moșmartiniu i-a suflat întotdeauna în ceafă vestitei șefe de pionieri și i-ar fi suflat, probabil, și postul dacă ea ar fi fost cea căsătorită cu cine trebuia (să nu uităm totuși că Nicușor se arătase rafinat în gusturile pentru femei, iar, în plus, eonul „comisarelor poporului“ apusese de mult – din acest unghi deci, tînăra activistă nu ar fi avut nici o șansă!). Anica purta rochii austere, cenușii, colorate doar de minunatele șnururi ce le însoțeau necondiționat. În contextul de mai sus, a venit, pe nepusă masă, s-ar fi zis, măcar pentru protipendada comunistă, Revoluția! În aparență, profesoara de Rezistența Materialelor nu a trecut prin traume existențiale după schimbare (prin legea compensației, personajul mai vizibil, în speță, amintita Poliana, a luat toate „bobîrnacele“ răscoalei). Dimpotrivă, puteai spune că i-a priit. S-a mutat de la liceu la Universitatea Politehnică în postură de asistent, apoi șef de lucrări și, ulterior, destul de rapid, conferențiar și profesor. A făcut administrație academică, a călătorit prin lume, s-a „dezvoltat personal“. A gustat din deliciile liberalismului. Ceva însă nu funcționat în noua identitate a doamnei profesor doctor inginer. Experimenta nostalgii ucigătoare. Suferea teribil că nu i se mai dădea „raportul pe unitate“, că lumea „nu mai depunea jurămîntul“, că dispăruse „cravata roșie cu tricolor“, în sfîrșit, că nu se mai saluta hotărît, „pionierește“, pe coridoarele instituției de învățămînt. Cu șnururile o rezolvase (și le atîrna, în continuare, singură, cu frenezie mută, la costumațiile întunecate, stîrnind curiozitatea tinerilor din școală, care o bănuiau fană a lui Michael Jackson!), dar, în rest, fusese copleșită de durere. A suportat douăzeci și șase de ani în tăcere, însă, recent, s-a decompensat. Ca decan, a adunat studenții și cadrele didactice din Facultate „în careu“, cerîndu-le, solemn și autoritar, să cînte, în cor: „Am cravata mea. / Sînt pionier. / Și mă mîndresc cu ea. / Sînt pionier. / Flutură în vînt, / Zălog de legămînt, / Întîiul meu cuvînt. / Sînt pionier. / Piiiooonieer.“
Ultimul strigăt – piiiooonieer – se afirmă că l-ar fi articulat, visceral, în timp ce brancardierii chemați urgent de la Psihiatrie îi legau decis (pionierește?) mînecile cămășii de forță la spate.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
Foto: adevarul.ro