Dispariţii de pe Insula Şerpilor

Bănuiesc, fără nici o dovadă, că undeva în Sulina se află încă fragmente arhitectonice ale templului de pe Insula Șerpilor. Cele mai importante dintre ele (capiteluri, tamburi, baze de coloane) au sosit acolo în 1841 și urmau să călătorească mai departe spre O­dessa, unde n-au mai ajuns niciodată. Cineva întreprinzător trebuie să le fi rătăcit după toate regulile artei, poate îngropîndu-le pe unele laolaltă pentru mai tîrziu, așa cum s-a întîmplat și cu tezaurul de sculpturi de la Tomis. În orice caz, în anii 1990 doar vreo două piese dintr-un vechi transport direct de șase fragmente de pe insulă erau „în curs de identificare“ (numai un istoric poate produce o asemenea ambiguitate) în muzeul din Odessa.

Templul de pe mica insulă antică Leuke (a Șerpilor sau Zmeinîi, fiindcă azi e a Ucrainei; 45 km în larg față de Sulina) era închinat lui Ahile, fiind și cel mai renumit sanctuar al eroului homeric din toată zona pontică. Probabil că el era onorat aici mai ales de navigatorii pe care îi îndruma, dar insula rămîne un fel de paradis funerar hiperboreean în mitologia păgînă (și post). Aici ar fi fost adus corpul lui Ahile, ucis la Troia și smuls din rugul funerar de mama lui, zeița Thetis (hashtag picioare de argint).

Cîteva sinteze recente ale cercetărilor făcute de arheologii din Odessa și Moscova rămîn destul de speculative, în special pentru că în 1837, la 15 ani de la realizarea primului plan arheologic al insulei, piatra din fundațiile antice a fost refolosită pentru construcția Farului (bombardat apoi în Primul Război Mondial și refăcut de România). Punînd cap la cap informațiile credibile, situația e cam așa: prin secolul VI î.Hr., coloniști greci (din Milet?) au construit aici pentru Ahile un templu ionic in antis (cu coloanele fațadei încadrate de prelungirile zidurilor laterale), asemănător cu cel al lui Apollo Vindecătorul din Olbia, dar de două ori mai mare, 15 x 30 m. Două secole mai tîrziu, primului templu i-a fost adăugat, adiacent la vest, un altul de aceleaşi dimensiuni, posibil pentru Apollo însuși, cu fundaţie din lespezi de calcar fără mortar, cu o cameră pentru ofrande, coloane ionice de cam 8 m şi elemente de marmură de Paros. Ideea că două temple grecești, ambele cu fațada spre sud, folosesc în comun zidul dintre ele mi se pare bizară, dar ar putea avea rațiuni topografice sau logistice, legate de dificultatea de a construi temple pe o stîncă fără apă și fără copaci.

Cultul lui Ahile pe insulă, în ipostaza sa de Stăpînitor al Pontului, avea o semnificație panelenică și era administrat de Olbia, iar apoi, din secolul I d.Hr., de Tomis. Pe lîngă vase și cioburi cu dedicații, mai erau depuse aici ca ofrande și vîrfuri de săgeți, probabil de data asta închinate lui Ahile ca vindecător. E posibil ca pelerinii sau navigatorii să fi trecut prin incubația sacră, adică o noapte petrecută într-o incintă sfîntă (poate asta era așa-numitul al doilea templu), în timpul căreia zeul te vindecă în vis. Spun zeu pentru că, deși Ahile era onorat adesea ca erou, în unele sanctuare el este asimilat treptat cu un zeu (Poseidon îi promisese lui Thetis că fiul ei va deveni zeu în Pont, iar Homer îl numeşte pe Ahile „divinul“). De la acești vizitatori provin vreo 2000 de monede găsite pe insulă, care acoperă un mileniu întreg și merg pînă în vremea lui Iustinian, indicînd poate chiar o continuare a cultului lui Ahile acolo, în plină epocă creştină. Implicațiile funerare-soteriologice ale legendei îl fac de altfel pe erou o decorație predilectă pentru sarcofage, iar în arta antichității tîrzii figura lui are o răbufnire de popularitate, creîndu-se cicluri cu aventurile lui, unele inspirate formal din modele creştine şi ebraice. Multe figuri păgîne sînt bineînțeles recuperate în artă în cheie creștină, sau în orice caz sînt văzute drept compatibile, măcar prin anumite episoade biografice atent selectate, cu un ethos creștin, ceea ce la Ahile, cu moartea timpurie și gloria sa eternă, nu era greu de făcut. O fascinație mai greu de mărturisit trebuie să fi exercitat, în vremea ereziilor, natura sa duală. Pe de-o parte, el e profund uman prin iubirea față de prietenul pierdut, pentru care plînge și jelește înfășurat ca o mumie. Pe de alta, el depășește umanul, atît înspre monstruos, prin maltratarea cadavrului unui inamic (în plus, unul nobil, Hector), cît și înspre divin, prin invulnerabilitatea sa (chit că imperfectă, ca la Siegfried). Această invulnerabilitate are, că veni vorba, o expresie iconografică oarecum diferită de povestea „călcîiului“. În artă, Ahile e mereu prezentat ca ţinut de Thetis de gleznă cînd e îmbăiat în Styx, şi de asemenea lovit de săgeata lui Paris tot în gleznă. Cît despre descoperirile de pe teritoriul românesc, un mozaic policrom cu Ahile (căruia Priam îi cere trupul fiului său, Hector, pentru a-l îngropa) găsit în 1823, la Sarmizegetusa romană, a dispărut distrus de austrieci (ne-a rămas desenul).

Sursele antice (Arrian) zic că una dintre ofrandele aduse la templul lui Ahile erau gemele. Pe Insula Șerpilor s-au găsit într-adevăr destule asemenea geme, reprezentînd pe Dionysos, Cybele, Nero-Helios, Nike, sau al căror design vine cu o varietate de înțelesuri magice și politice: semne zodiacale (scorpion, capricorn etc.), acvila romană, strîngerea de mînă contractuală (dextrarum iunctio), lună, stele, floare de mac, furnică, delfin, leu, sepie. Toată colecția de geme găsite de arheologii ruși pe insulă a dispărut însă. Se păstrează doar efigiile lor în ceară (ale gemelor, nu ale arheologilor).

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons