„Discursul opozanţilor regimului lui Putin nu se aude“ – interviu cu Anton BREINER

Prinşi în vîltoarea evenimentelor recente, cînd îngrijorările politice mondiale au legătură cu ce se întîmplă în Ucraina şi cu mişcările pe care le face Putin, am stat de vorbă cu Anton Breiner, lector dr. la Catedra de limba rusă a Universităţii Bucureşti. Nu despre literatura rusă, aşa cum ar fi fost firesc, ci – pentru că vremurile sînt tulburi – despre starea de fapt din Rusia. L-am întrebat care este discursul oficial, dacă vocile opoziţiei şi ale intelectualilor se aud în presă, care sînt disidenţii cei mai vizibili ai sistemului şi, mai ales, ce se întîmplă cu mass-media rusească.

Subiectul principal în momentul acesta, în lume, e Rusia şi mişcările pe care le face. Ce gen de discuţii aveţi cu studenţii dvs.? Bănuiesc că nu vorbiţi la cursuri doar despre literatură…

Aceleaşi discuţii şi discursuri în spaţiul public, care se aud astăzi, se auzeau şi în secolul al XIX-lea. De asta le spun studenţilor: „Uite, de-aia e important să înţelegem istoria literaturii, pentru că lucrurile astea se explică.“ E un motiv în plus pentru a nu vedea literatura doar ca o sursă de plăcere, ci ca un mod de a înţelege ce se întîmplă cu o societate şi cu felul în care scriitorii reacţionează la ce se întîmplă.

Întreg secolul al XIX-lea, în toată Europa, e un secol de construcţie identitară. Asta e adevărat şi pentru Rusia. Pe de o parte: cine sîntem noi ca ruşi, cine sîntem noi în raport cu Occidentul (sîntem mai degrabă europeni sau sîntem mai degrabă asiatici), sîntem mai degrabă o insulă şi trebuie să rămînem aşa, avem o spiritualitate şi o identitate culturală inferioară sau superioară? Asta vine cumva în paralel cu dezbaterile care au existat şi în România în perioada interbelică. Sîntem o cultură minoră sau majoră? Sîntem o cultură majoră, dacă noi ne definim prin faptul că ajungem să copiem Occidentul – da, dar uite că îl copiem atît de bine, încît ajunge Occidentul să ne copieze pe noi. Altă componentă identitară are de-a face cu faptul că Rusia, din secolul al XVIII-lea, devine un imperiu şi trebuie să integreze cumva noile popoare şi teritorii într-un întreg, lucru pe care a reuşit să-l facă, mai mult sau mai puţin. Şi atunci, nu e doar o identitate naţională, ci una imperială, care se construieşte şi care duce, în secolul al XIX-lea, la definirea unei politici externe extrem de clare, care are la bază, printre altele, doctrina panslavismului. Iar această doctrină politică este apoi asimilată de Uniunea Sovietică şi este cumva continuată de ceea ce vedem acum.

Apoi, noi, ruşii, sîntem ortodocşi, trebuie să ne sprijinim fraţii ortodocşi, avem acest mesianism rusesc – destul de vechi, de altfel –, care se cristalizează în secolul al XIX-lea. Tot atunci se cristalizează foarte clar şi cele două poziţii – prooccidentală şi slavofilă, care suferă modificări pe parcursul secolului al XX-lea, dar rămîn cei doi poli ai identităţii ruseşti chiar şi acum.

Situaţia din Ucraina şi invazia din Crimeea sînt două momente importante şi cu mize geopolitice extrem de mari. Cum se văd lucrurile dinspre Rusia?

Moscova e cel mai mare oraş din Rusia – 12 milioane de locuitori. 50.000 de oameni care au ieşit să protesteze împotriva invaziei din Crimeea sînt puţini. Maidanul din Ucraina, chiar cu Ianucovici încă la putere, reuşea să adune 100.000 şi peste, şi asta încă nu a dus la dărîmarea regimului – la asta s-a ajuns abia după înfruntările cu forţele speciale. În Rusia, în primul rînd, mitingul e sancţionat. În al doilea rînd, politic, oamenii care vin la acel miting sînt extrem de fragmentaţi şi divergenţi. Înainte să intervină Rusia, vorbeam cu nişte prieteni despre cum o să evolueze Crimeea. Ei sînt acum în situaţia în care partidul regiunilor, care este prorus, a cedat puterea opoziţiei proeuropene, dar ca susţinere a populaţiei, încă sînt majoritari. Şi este exact în oglindă cu situaţia din Republica Moldova, unde în ’90 a venit la putere o coaliţie de dreapta, proeuropeană şi, după un mandat, a pierdut alegerile în favoarea comuniştilor, care iarăşi au schimbat macazul, şi a durat puterea comunistă încă aproape zece ani, pînă cînd opoziţia din Moldova proeuropeană a reuşit să se unească. Cred că ucrainenilor o să le fie foarte greu să facă asta şi cred că în Rusia e foarte greu să se schimbe ceva pînă nu se unesc forţele de opoziţie, lucru care în momentul de faţă e aproape imposibil.

Care e starea de spirit între intelectualii ruşi în aceste momente, se aude discursul lor?

Problema e că discursul intelectualilor şi al opozanţilor regimului variază de la moderat la puternic contestatar, însă nu se aude, şi acest lucru e cel care contează. Întreaga mass-media e în mîinile puterii. Pînă de curînd, chiar şi mass-media din mîinile puterii avea un anumit grad de libertate – cel mai puternic şi mai cunoscut post de radio din Moscova avea un redactor moderat, care intervenea şi dădea un ton de centru. Cu toate astea, acest centrism a devenit incomod şi, cum postul de radio e proprietatea Gazpromului, a existat o puternică presiune ca acesta să fie schimbat. Nu s-a întîmplat, dar presiunile au existat şi independenţa editorială a postului este pusă sub un mare semn de întrebare. E vorba de Ekho Moskvy (Ecoul Moscovei). Celui mai vizitat portal de ştiri de pe Internet, Lenta.ru, i-a fost schimbat redactorul-şef, întreaga redacţie a demisionat în bloc şi asta pentru că decizia de schimbare, pornită de la o atenţionare a regimului în legătură cu reportajele despre Ucraina, a venit de la proprietar, care e unul dintre marii oligarhi ai Rusiei. Postul de televiziune de opoziţie, tvrain.ru, a fost şi el „închis“, adică a fost oprit de toate companiile de cablu, dar mai poate fi văzut pe Internet, fiind cumva semiindependent. Blogurile opozanţilor proeminenţi ai puterii sînt declarate indezirabile şi, automat, toţi providerii blochează accesul la ele. Asta se întîmplă în mod curent – de curînd a fost închis blogul lui Navalny (navalny.livejournal.com), al lui Kasparov (kasparov.ru). Ziarul Ezhednevnyj Zhurnal (www.ej.ru) a fost şi el declarat indezirabil şi trecut pe lista neagră. Pretextul: i s-a luat un interviu unui politician de dreapta din Ucraina, care e considerat duşman. Iar interviul e, implicit, un act de trădare.

Există în presa rusească atitudini critice la adresa situaţiei din Ucraina, dar majoritatea repetă poziţia occidentală – poţi să le vezi în unele ziare ruseşti de opoziţie, care, însă, nu mai sînt accesibile de pe teritoriul Rusiei. Nu există un discurs unitar şi clar referitor la de ce nu trebuie invadată Ucraina. Sînt site-uri care fac analize economice şi spun că, din punct de vedere economic, e un lucru prost. Sînt alţii care spun că, or să vină europenii şi americanii şi or să ne pedepsească, o să suferim din cauza unor ambiţii absurde ale lui Putin. Dar nimeni nu spune că e rău să invadăm Ucraina pentru că nu avem nici un interes să facem asta. Asta pentru că atitudinea ruşilor faţă de Ucraina a fost şi e inculcată de foarte mult timp. Ruşii din Ucraina sînt fraţii noştri, trebuie să avem grijă de ei. Dincolo de orice propagandă, majoritatea ruşilor susţin acţiunile guvernului. Rating-ul lui Putin este, în ultimul timp, la cele mai înalte cote din întregul mandat, la toate categoriile demografice.

Se vorbeşte despre un al Treilea Război Mondial? Unde vor duce toate aceste acţiuni?

Puterile occidentale nu-şi doresc un război, nu-şi doreau asta, probabil, nici în anii ’39-’40 şi au mers atît de departe încercînd să-l împace pe Hitler tocmai ca să nu se ajungă la un război, acceptînd chiar ocuparea Cehoslovaciei şi partajarea Poloniei. Cred că nici Rusia nu-şi doreşte un război, pentru că economic nu e sustenabil şi nu are nimic de cîştigat dintr-un război. Persoanele importante din Rusia au conturi în bănci elveţiene, case pe Coasta de Azur, au copii care învaţă în America – pentru ei, e clar că asta e lumea civilizată. Ei au nevoie de un popor rus supus, controlabil, ca să-şi poată păstra privilegiile.

Am văzut în ultimii ani mai multe filme documentare foarte critice la adresa lui Putin. Sînt făcute cu voie de la stăpînire?

Cred că e foarte relevant faptul că în Rusia ele nu sînt văzute la nici un festival şi la nici un cinematograf. Totul se întîmplă cu voie de la stăpînire pentru că există, la un moment dat, nevoia de un debuşeu şi cred că autorităţile ruseşti sînt conştiente de asta. Urma să fie proiectat, acum vreo lună şi jumătate, un film despre Pussy Riot, la Centrul Cultural Gogol din Moscova, şi un politician de al doilea sau al treilea rang a spus: „dacă faceţi asta, noi vă tăiem finanţarea“ – şi Centrul a cedat. Deşi la conducerea Centrului este un intelectual integru, Kirill Serebrennikov (regizor de teatru şi film), care a făcut la vremea sa spectacole de opoziţie, dar, în condiţiile astea, omul a cedat. Ar fi putut să spună „ne descurcăm fără finanţarea voastră“.

Cine sînt cei care contestă regimul Putin?

Revoluţia de la 1917 a fost făcută de nişte intelectuali care au reuşit să-i mobilizeze pe oamenii simpli. Acum, cei care ar vrea să facă o revoluţie împotriva lui Putin sînt nişte hipsteri. Sînt nişte oameni care trăiesc bine, noua clasă de mijloc care începe să apară, care financiar o duce bine, dar nu e mulţumită de nerespectarea drepturilor.

Navalny a făcut un an de studii în America, cu o bursă la Yale, e de profesie jurist şi a început să ţină un blog pe care să demaşte corupţia din Rusia. A avut cîteva anchete explozive, cu care a atras atenţia, şi de vreo patru ani a crescut pînă la a ajunge să fie considerat vocea numărul 1 din opoziţie. Fiind în Rusia, imediat după ce a început să fie perceput de către putere ca fiind un pericol, i s-au intentat multiple procese – unul l-a pierdut deja. Navalny a publicat toate probele pe site şi, din cîte am putut să-mi dau seama, condamnările au fost absurde – comandate politic. În condiţiile astea, el trebuia să ajungă la închisoare. Dar el îşi depusese, anul trecut, candidatura la primăria din Moscova. În alegeri mai erau şi alţi candidaţi în afară de cel al puterii, dar acesta a vrut să-l aibă pe Navalny ca oponent, ca să-i ofere legitimitate. Motiv pentru care, după ce a primit condamnarea, procurorii l-au scos din închisoare, au făcut recurs să fie liber, deşi ei nu ceruseră asta în primă fază. L-au lăsat să candideze. Oficial, a luat 27% din voturi, iar candidatul puterii a cîştigat din primul tur de scrutin cu aproape 52% – după toate probabilităţile, cu nişte voturi măsluite, ca să nu se ajungă la turul doi.

În staff-ul de campanie al lui Navalny e un personaj, Maksim Kaţ, care, la începutul anilor 2000, şi-a făcut o afacere, o platformă online de poker, cîştigase nişte bani. Îşi dă seama că nu e normal ce se întîmplă în Rusia, călătoreşte în străinătate, compară şi începe să se implice politic. Nu numai că se implică, ci îşi depune candidatura la alegerile pentru Consiliul local şi devine consilier în Moscova. Şi începe să lucreze efectiv pentru alegătorii lui – o poveste incredibilă, un om care are o viaţă bună şi intră în politică independent, doar ca să schimbe sistemul.

Totul pe fondul unor relaxări şi deschideri. Acum începe un moment de strîngere a şuruburilor în Rusia. E un caz simptomatic, de curînd e un proces împotriva unor manifestanţi de la o demonstraţie, care au fost puşi sub acuzare pentru tulburarea liniştii publice şi care au primit condamnări de ani de zile. Navalny s-a dus acolo, în mulţime, să asiste la hotărîrea verdictului, e filmată scena în care vin poliţiştii să-l aresteze. El a fost acuzat că a strigat lozinci, că s-a opus arestului, dar din filmare se vede clar că el nu face nimic toate astea. Dar şi la primul proces, şi la apel, el a fost judecat şi condamnat la plata unei amenzi de 10.000 de ruble, şi asta, implicit, dă statului posibilitatea să îi transforme pedeapsa veche – care fusese pînă la urmă cu suspendare – în pedeapsă cu executare. Pînă una-alta, el e în arest la domiciliu.

Ce fel de discurs se practică în mass-media rusească?

În principiu, toate posturile naţionale de televiziune sînt subordonate statului, iar postul principal e condus de Dimitry Kiselyov, unul dintre prezentatorii principali ai postului, care de curînd a fost numit şeful agenţiei de ştiri Russia Today. El e un tip pe la vreo 60 de ani, un fel de Mihai Gâdea, foarte uleios şi extrem de dur cu orice înseamnă opoziţie. E vorba despre o continuă propagandă.

Rusia funcţionează ca un sistem care nu trebuie să aibă neapărat un păpuşar. Pur şi simplu, lucrurile se întîmplă pentru că oamenii sînt conformişti. De asta se plîngea cineva într-o publicaţie recentă, de opoziţie – ce fac intelectualii noştri? Au şi ei circumstanţe personale, familie, copii, salariu, funcţie – pentru că în Rusia toate astea sînt de stat, toţi banii vin de la stat. Dacă spui vreo prostie, rămîi fără bani, nici nu trebuie să te bage cineva la închisoare.