Dirijorul văilor

18 august 2010   TÎLC SHOW

Aşa cum gazda din Italia ne-a demonstrat involuntar că facem parte din acelaşi neam, Austria avea să ne amintească încă o dată că multe teritorii ale României actuale au făcut parte din al său imperiu. Scurta preumblare prin ceţurile înalte ale Elveţiei, prin cîteva locuri cu un ştaif ameţitor, pe lîngă rîuri şi lacuri turcoaz, ne-a făcut ca Austria să ne pară mai mult decît familiară. Arhitectura de prin staţiuni, stucaturile interioare, uşile de prin vechile hoteluri şi cazinouri decorate cu foiţă de aur sau stilul ancadramentelor de pe pereţi ne-au dus cu gîndul la staţiuni de-ale noastre precum Băile Herculane, Vatra Dornei sau chiar Sinaia. Ş-apoi, şniţelele, ştrudelele, salatele din castraveţi storşi cu mărar, şpriţul... 

La micul hotel din Bad Gastein ne-a primit un barman ce părea complet ţicnit. Într-o zi avea să se năpustească în livingul cu pian, masă de şah şi bibliotecă şi să ne împuşte cu degetele tocmai scoase din buzunare. Ăsta era rolul lui. Cele două proprietărese, mamă şi fiică, ambele cu plete cîrlionţate, gen flower-power, întotdeauna zîmbitoare şi bine dispuse, umblau uneori desculţe prin hotel. Fiica ţinea ore de dans şi mişcare holistică pentru clienţi. 

În prima dimineaţă ne-a făcut turul hotelului, descriindu-ne toate facilităţile. Am privit cu gurile căscate mişcările unui robot albastru ce curăţa piscina. Străbătea fundul în lung şi în lat, apoi se căţăra cu şenilele pieziş pe pereţi şi pe trepte. Peria suprafeţele şi absorbea mizeriile (care nici nu existau). Din bazinul plasat pe marginea unui tăpşan, chiar şi în timpul înotului ţi se deschidea o privelişte magnifică asupra văii Gastein-ului, pînă hăt departe, către Salzburg. Lîngă piscină era o grădină foarte titirită, în care se afla un bazin pentru picioare, cu două despărţituri, una cu apă foarte rece, cealaltă cu apă caldă şi cu pietre pe fund. Mersul desculţ prin acele bazine avea scopul de a te relaxa. Ceva mai încolo se găsea un fel de duş cu ape ionizate, aburi sau picături care se răspîndeau dintr-o instalaţie sofisticată, care cică ar fi ajutat contra stresului, pentru relaxare şi eliminarea durerilor. 

Cîteva şezlonguri erau aşezate aproape de un mic iaz cu nuferi, în care susura un izvoraş. Altele erau puse lîngă un canal, unde o cădere de apă artificială avea efectul sonor şi ionizarea din preajma unei cascade. Dintr-un garaj îţi puteai lua biciclete cu care să străbaţi aleile, drumeagurile şi potecile staţiunii şi ale munţilor înconjurători. În interior, pe lîngă biliard, fotbal de masă şi ping-pong, era o saună uscată, o baie de aburi, o baie cu terapie de lumini, o sală de relaxare cu şezlonguri şi geamuri mari, instalaţii pentru hidromasaj, o sală pentru gimnastică şi fitness. Gazda ne-a vorbit şi de ceva care se chema „energia îngerilor“ (!?). De asemenea, puteai face acolo masaj acustic şi masaj şamanic (!), te puteai trata de astm, osteoporoză şi reumatism, aveai la dispoziţie o cabină cu infraroşii. Pentru saună primeai prosoape lungi, cu care trebuia să te înfăşori complet, aşa încît eventualele picături de transpiraţie să nu ajungă pe băncile de lemn. Un spray dezinfectant se afla întotdeauna la îndemînă pentru diversele suprafeţe cu care lumea venea în contact. 

Restaurantul mă ducea cu gîndul la sala de mese a sanatoriului din Muntele Vrăjit. Avea geamuri mari prin care vedeai munţii, şi acolo se serveau nişte mese delicioase, în farfurii şi ceşcuţe de porţelan, cu tacîmuri de argint...

Într-o seară am mers la un concert la cazino. O parte a Filarmonicii din Salzburg cînta Mozart, Strauss, Schumann şi Ceaikovski. Chelia dirijorului era încadrată de smocuri de păr alb zbîrlite ca pentru Simfonia Destinului, asortate cu sprîncenele stufoase. Omul era o figură iar între piese dădea diverse explicaţii şi spunea anecdote, spre marele amuzament al celor din sală care înţelegeau nemţeşte. 

A doua zi, pe munte ne-am întîlnit cu două dintre violoniste. Urcau pe potecă în pantaloni trei sferturi şi cu beţe de schi în mîini. Tot atunci, vederea unei parapante ne-a făcut să ne imaginăm că, dacă violonistele urcau pe jos, în parapantă, musai, trebuia să fie dirijorul cu ale sale două smocuri zbîrlite, survolînd cu bagheta pantele şi văile. Tot aşa, pe la prînz l-am văzut pe contrabasist cărînd o uşă şi ne-am închipuit că atunci cînd nu-şi duce instrumentul trebuie totuşi să poarte ceva mare şi greu în mîini pentru a nu se dezobişnui. După-amiază, de pe terasa unde ne instalasem, l-am zărit şi pe dirijor, îmbrăcat în costumul lui elegant cu dungi, coborînd destul de grăbit nişte trepte. Ne-am zis că tocmai se descotorosise de parapanta cu care aterizase din văzduh.

Mai multe