Dinții noștri
Pe români, ca şi pe calul de dar, cică să nu-i cauţi la dinţi. Potrivit statisticilor Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Stomatologice, 95% dintre noi am avea probleme cu dantura. Mă întreb unde se găsesc restul de 5%. Statistica de mai sus îşi are rădăcinile în statistica de mai jos, care spune că, în medie, locuitorii acestei ţări folosesc un tub şi un sfert de pastă de dinţi pe an. Dacă s-ar spăla de două ori pe zi, aşa cum se recomandă, ar folosi, fiecare, cîte 6 tuburi pe an. Nu mai vorbim că, din aceleaşi statistici, am aflat că multe familii au o singură periuţă de dinţi pe care o folosesc în comun. În sfîrşit, se pare că şi ruşii stau mult mai bine la consumul de periuţe şi de pastă de dinţi pe cap de locuitor.
Eu totuşi am îndrăznit odată să caut la dinţi nişte oameni de prin Jilava. Era un reportaj în care, printre altele, trebuia să întreb indivizi de pe stradă cît de des merg la dentist. Ei bine, atunci am avut ceea ce se cheamă „norocul reporterului“. Cînd primul individ pe care l-am întrebat, un tînăr de vreo 20 de ani, a deschis gura să-mi răspundă, am văzut una dintre cele mai groaznice danturi pe care mi-o puteam imagina. De fapt, nu era propriu-zis o dantură, ci un şirag de colţi negri în zig-zag, ca dinţii unui fierăstrău ruginit. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost şi el pe măsură: „Nu mă duc niciodată la dentist pentru că pot să mă spăl pe dinţi şi acasă“.Problema asta cu dinţii românilor se observă în special prin sate, dar o zărim frecvent şi la emisiunile de la televizor. Şi vorba aceea, de la o dantură urîtă nu te poţi aştepta la un discurs frumos. Nu sînt convins că vina pentru această situaţie e doar a oamenilor, a educaţiei şi aşa mai departe. În şcoala generală, pe vremea lui Ceauşescu, aveam cabinet dentar. Aveam încă măsele de lapte şi dentista de acolo ni le scotea, mie şi colegilor mei, cu dalta, cîte două odată. Ne spunea mereu să nu mai mîncăm bomboane. Mi-aduc aminte cum mă avertiza de fiecare dată cu un ton ascuţit şi ameninţător, să-mi ţin limba departe de freza ei că altfel s-ar putea să mi-o taie. După vreo două vizite la acel cabinet, şi eu şi colegii mei am început să asociem dentistul cu un fel de torţionar. În cazul meu, asta venea după ce abia fusesem convins să o uit pe madam Berechet, cea care, înainte de a merge la şcoală, era pentru mine un fel de bau-bau. Aveam vreo cinci sau şase ani cînd mi-a spus că trebuie să-mi scoată un dinte, că iese uşor, că să stau liniştit, că nu doare nimic. La îndoielile mele, m-a ameninţat că dacă nu stau cuminte, îmi aplică procedeul clasic, acela cu legatul dintelui de clanţă, urmînd apoi să trîntească respectiva uşă cu putere. „Iese dintele imediat, dar uneori şi cu o bucată din gingie“ – glumea ea, spre groaza mea. În cele din urmă, m-a convins să stau pe scaun, dar apoi a pronunţat către asistentă cuvîntul magic: „kelen“. Spre ghinionul ei (şi al meu) ştiam ce înseamnă kelen, că e ceva care se foloseşte pentru amorţirea durerilor în cazul unor intervenţii dureroase. Am înţeles deci, că urma să fie de rău. Am sărit de pe scaun, am apucat speriat clanţa uşii şi am fugit afară. Nimeni nu m-a mai putut prinde atunci să mă aducă înapoi pe scaun. În zilele următoare mi-am scos singur dintele, cu mîna. Poate că madam Berechet era un stomatolog cît se poate de bun, dar în orice caz, ideea de dentist era pe atunci asociată cu durerea, cu un loc în care trebuie să dai socoteală, să fii certat şi speriat pentru diverse lucruri.
Între timp, ţara s-a mai civilizat şi procedurile dentiştilor s-au mai îmblînzit. Durerea nu mai e ceva obligatoriu atunci cînd intri pe uşa unui cabinet dentar. Se folosesc anestezice şi materiale bune şi, în general, doctorii iau în seamă doleanţele şi gesturile pacienţilor, nu le mai fac morală şi nu le mai cer lucruri imposibile, cum ar fi să aibă ei înşişi grijă de cum îşi ţin limba în timp ce li se lucrează în gură. Spun în general, pentru că, în particular, cineva mi-a povestit recent că dentistul la care a mers, un tip mai în vîrstă, i-a dat din greşeală cu freza în limbă. Şi-a cerut apoi un milion de scuze şi a încercat să-i oprească sîngerarea. Era un accident minor şi în cîteva zile rana s-a vindecat. Persoana respectivă s-a dus din nou, la acelaşi dentist, să-şi continue lucrarea. De data asta însă, stomatologul cel în vîrstă i-a scăpat freza în obraz, provocîndu-i o rană de două ori mai mare decît cea din limbă...