Dincolo de perfecţiune
Am scris deja despre cum întîrzie trenurile în Germania. O ţară pe care mulţi dintre noi o considerăm un exemplu de organizare, rigoare şi curăţenie. Poate că aşa şi este, privind-o dinspre România. Dar observată din ea însăşi, fie şi numai pentru cîteva zile, se pot vedea, ca oriunde în lumea asta, şi altfel de lucruri.
De exemplu, vă pot spune că la Bonn, un oraş destul de liniştit (chiar dacă fostă capitală) şi nu mai mare decît Timişoara, am văzut o mulţime de cerşetori. Nu români, cum s-ar putea crede, ci nemţi get-beget, blonzi, cu ochi albaştri, bărboşi, de cele mai multe ori. Unii foarte tineri. Majoritatea cerşeau, pur şi simplu, fără alte ocolişuri, ţinînd cîte un pahar de plastic în mînă, în care să le pui banii. Am văzut unul singur care încerca, totuşi, să se facă şi util, deschizînd poarta catedralei pentru vizitatorii pe care-i saluta ceremonios. Un homeless mai în vîrstă ne-a întrebat, într-o engleză impresionantă, dacă am aflat de nu ştiu ce lege. I-am spus că nu. „E legea care nu dă voie să dormi pe stradă, nu dă voie să stai fără un adăpost. E ceva groaznic“, ne-a spus, şi ne-am imaginat imediat că trebuie să fie ceva cît se poate de absurd.
În trenul dintre Bonn şi Koln, sîmbătă seara, de prin diverse localităţi se urcau grupuri de tineri. Se duceau la cluburi, la discoteci, exact ca tinerii de prin satele noastre, care fac naveta către locurile de distracţie dintr-o localitate mai mare. Am observat că bogăţia nu-i caracteriza în aceeaşi măsură ca veselia. Alături de ei erau şi destui imigranţi – unii studenţi, alţii muncitori. Un asiatic de pe scaunul din faţa noastră avea mănuşile rupte, degetele îi ieşeau pe afară. Dar, apropo de trenuri, că iar am ajuns la subiectul ăsta, odată cu biletul, controlorii îţi pot cere cartea de identitate. Pe biletul comandat pe Internet trebuie să treci datele de identificare, care apar apoi şi pe biletul tipărit. La mine apărea o inadvertenţă, datorată unei defecţiuni a site-ului de pe care-l comandasem. Adică nu apărea naţionalitatea şi rezulta că ar trebui să prezint o carte de identitate germană. Cînd am arătat-o pe cea română, controloarea s-a sesizat şi mi-a făcut observaţie. Nu era în nici un fel vina mea şi, oricum, ideea m-a enervat cumplit. Prin acest sistem, compania lor de căi ferate are la dispoziţie o enormă bază de date prin care poate urmări nominal călătoriile propriilor cetăţeni şi pe ale străinilor. M-am gîndit că, la noi, nici pe vremea lui Ceauşescu, controlorul nu-ţi cerea buletinul în tren. Pe nemţi nu pare să-i îngrijoreze acest tip de control. Şi, pe deasupra, cum spuneam, trenurile lor mai şi întîrzie. Am trăit genul acela de situaţie în care pasagerii erau anunţaţi la megafon că trebuie să se mute de pe un peron pe altul, fiindcă trenul lor, întîrziat, nu mai putea fi tras la linia programată, pentru că acolo deja urma să vină un altul. Pe tabelele electronice albastre apăreau o mulţime de trenuri cu întîrzieri de 5, 15, 25, sau chiar 35 de minute, în condiţii de vreme absolut normală. Anunţurile pomenite produceau o uşoară precipitare şi busculadă prin pasajele dintre peroane. Şi, fie vorba între noi, în pasajele gării centrale din Bonn, uneori, ai senzaţia că miroase a urină sau poate a altele. E şi o mică zonă comercială subterană acolo, şi prin ea mişună personaje cu care simţi imediat că nu trebuie să ai de-a face. Mă întreb de ce, în mai toată lumea, gările sînt mai murdare decît aeroporturile. Din cauză că avionul s-a inventat după tren?
Germanii, se ştie, au proceduri pe care le respectă cu meticulozitate pentru orice. Chiar şi la cofetărie. Am comandat un ştrudel cu brînză şi o cafea. Pînă am ajuns la casă, s-a produs o mică încurcătură. Casieriţa n-a mai fost sigură dacă e vorba de ştrudelul meu sau de al unui alt client. A întrebat-o pe vînzătoare, deşi atît eu, cît şi celălalt cumpărător încercam s-o asigurăm că e bine. Au parlamentat între ele, în vreme ce nouă ni se lungeau urechile. Le era foarte frică să nu greşească faţă de cine ştie ce înalt comandament din mintea lor, pe lîngă care vorbele noastre nu contau deloc. Să nu cumva să ne dea ştrudelele invers, deşi noi le ştiam. Într-un sfîrşit, s-a lămurit, iar eu mi-am pus ceaşca de cafea şi farfuria cu ştrudelul pe aceeaşi tavă. Dar, cînd să plec la masă, femeia a început iar să vocifereze şi să dea din mîni, în semn că ceva nu-i bine. Mi-a făcut semn să pun tava înapoi pe galantar. În nedumerirea mea, m-am dumirit abia cînd a scos o a doua tavă, repartizînd cafeaua pe una şi ştrudelul pe cealaltă. Dacă aşa e ordinea în local, atunci, aşa trebuie procedat. Schön. Tipic german, dar parcă recunosc şi ceva uşor ardelenesc în povestea asta.
În fine, nu vreau să mai caut nod în papură Germaniei. O mică excursie cu bicicleta pe malul Rinului îţi schimbă total impresia. Acolo, lumea se plimbă sau aleargă. Unii trag la rame pe apă, chiar şi iarna, în diverse ambarcaţiuni de agrement. Şi, printre sportivi, sînt foarte mulţi oameni în vîrstă. Am şi acum în faţa ochilor imaginea fîlfîitului în vînt al pletelor cărunte ale unei doamne care alerga. Deşi nu s-ar zice, în liniştitul Bonn s-a născut Beethoven. N-a petrecut mulţi ani în oraşul natal, dar astăzi este motorul principal al turismului local. Numele lui e peste tot, pe gimnaziul din centru, dar şi deasupra unui ponton la care acostează bărcile de pe Rin. Casa în care s-a născut e muzeu, iar în vîrful capului statuii lui din centrul vechi stă veşnic un porumbel.