Dinastia Anemonelor

Vecinul meu din copilărie, Alecu Anemonă, intrat în politică pe la jumătatea anilor ’90 și eternizat cumva (prin schimbarea frecventă a partidului-mamă!) într-o carieră de consilier local, m-a căutat recent la Universitate. Vizita, mărturisesc, a fost complet neașteptată. Nu-l mai văzusem măcar de un deceniu și, ca să fiu foarte onest, de cînd „se politizase“ în manieră moldo-vlahă, nici nu-i transmisesem semnale că i‑aș fi simțit lipsa. Secretarele de la Decanat s-au panicat și m-au sunat insistent pe celular: „Domnul consilier Anemonă vă așteaptă în birou… Știți, de la municipalitate…“ Știam, desigur, proveniența administrativă a importantului om politic Anemonă, dar nu înțelegeam ce-l apucase să apară atît de intempestiv. Am venit la cabinet, lipsit de entuziasm, pentru a descoperi, surprins, o „anemonă“ ofilită, exsanguinată, stoarsă brutal de vitalitatea ce o caracteriza odinioară. Vizibil îmbătrînit, Alecu trecea, evident, printr-o criză existențială. Revelația mi-a atenuat întrucîtva sentimentele de ostilitate. M-a îmbrățișat cu o mină îngîndurată și m-a întrebat ce mai fac. N-a așteptat însă răspunsul, adăugînd amărît: „Eu n-o duc prea bine, bătrîne, viața mi-a alunecat pe un culoar nefast…“ Recunosc, acest captatio benevolentiae, deși involuntar, și-a atins scopul. Am tăcut cuminte, simțindu-l, cu antenele mele de psiholog amator, în pragul unei confesiuni eliberatoare. „Mi-am pierdut reperele, am un munte de dileme care mă consumă, aș fi bun, cred, să scriu la revista aia bucureșteană, unde apari și tu destul de des… Nu mai știu cine sînt cu exactitate. Tocmai eu – stăpînul certitudinilor absolute, detractorul îndoielii pernicioase, dezavuatorul dubiilor de orice fel!“ Sesizîndu-mi, pesemne, figura nedumerită, încercă să fie mai explicit: „Nu mai am, cum ar veni, exercițiul autenticității, aderența la realitate, controlul personalității mele adevărate… Te întrebi, probabil, de ce am venit la tine. Lupt să mă regăsesc, prietene, iar tu, pe lîngă faptul că ești dilematic cu acte în regulă, mă mai și cunoști din copilărie. Ai încă, sper, imaginea sinelui meu nealterat de maturitate. Aș putea afla de la tine cine eram cîndva și cum ar trebui să‑mi reasum acea formula a mea pură, corectă, nemodificată. Metamorfoza îngrozitoare despre care îți vorbesc se leagă de politică, de eforturile de a-mi însuși virtuțile limbajului dublu…“ Alecu sorbi îngîndurat din cafeaua adusă de o secretară cu suspectă promptitudine, apoi zise: „În profesia asta, am practicat comportamentul schizoid, fiind, cu infatigabilă ardoare, altcineva pentru fiecare în parte. Am vorbit și m-am manifestat mereu în funcție de așteptările și interesele celor cu care interacționam și de rigorile mediului unde descindeam. Mai tîrziu, invariabil, acționam, la fel de energic, exact invers decît spuneam. Prioritatea numărul unu a rămas – nu mă judeca aspru! – păstrarea cu orice preț a poziției de consilier local“.

După un scurt respiro, Anemonă își reluă spovedania: „Pentru mine, demnitatea în cauză reprezintă un job, nu o aspirație politică. Astfel, am schimbat fără jenă partidele, am mimat convingerea, mi-am contrazis ideile, am batjocorit valoarea și am compromis semnificația cuvintelor. Lozinca scopului care scuză mijloacele mi-a călăuzit pașii. Obținusem un loc de muncă onorabil și trebuia să-l păstrez indiferent de costuri. Cum îți ziceam, nu mă pierdeam în controverse morale. Am fost și de dreapta, și de stînga, și revoluționar, și nostalgic ceaușist, și democrat, și extremist, și cosmopolit, și xenofob, în deplin acord cu pulsul electoral. Devenisem un Alecu Anemonă-orchestră, multiplicat în mii de sunete și acorduri disjuncte și totuși complementare în ordinea superioară a triumfului politic… Pînă într-o zi cînd totul a scăpat de sub control. Am trecut de la diviziunea mare, bine delimitată, la subdiviziuni în interiorul aceluiași palier de identitate – obscure, amețitoare și enigmatice. De atunci, nu mai am liniște. Alecu Anemonă e neîntrerupt altul, într-o diseminare de identități și subidentități năucitoare. Noi și noi Aleci și Anemone năvălesc peste lume din toate direcțiile. S-au format două șiruri numerice care urcă de la Alecu 1 la Alecu n și, respectiv, de la Anemonă 1 la Anemonă n. Ar mai fi mers treaba și așa, dacă Alecii și Anemonele s-ar fi suprapus perfect, dar, vezi tu, amice, istoria nu iartă! Alecii și Anemonele s-au amestecat între ei. Lîngă Alecu 52 răsare acum, pe nepusă masă, Anemonă 16, iar Anemonă 23 se întîlnește abrupt cu Alecu 96. Ca și cum nu ar fi de ajuns, Alecu 83 dezvăluie o mare slăbiciune atît pentru Anemonă 1587, cît și pentru Anemonă 26.984… Alecii și Anemonele dezvoltate monstruos în mine se mint, își joacă feste unul altuia, se urăsc, își pun piedici, se faultează, de parcă eu aș fi Consiliul Local însuși, iar ei concurenții politici pentru un loc de consilier în forul meu interior… Nu mai pot, înnebunesc, crede-mă, profesore! Te rog mult să mă ajuți! Rămîi ultima mea frontieră, ultima șansă. Dacă nici tu nu mă înțelegi, sînt pierdut!“. „Nu ești pierdut“, am spus brusc luminat. „Soluția este extrem de simplă.“ „Da?“, a întrebat Anemonă cu glasul gîtuit. „Da. Greșești atunci cînd dai numere arabe identităților tale. Încearcă puțin cu cifre romane! Alecu al II-lea, al III-lea, al VII-lea și așa mai departe. La fel, Anemonă I, al IV-lea, al V-lea…“ „Dumnezeule!“, strigă Alecu, lovindu-și violent fruntea cu palma. „Ai geniu, omule, zău așa! Există, de fapt, o întreagă dinastie de consilieri municipali înăuntrul meu, o veritabilă succesiune aristocratică. Nu are nici un sens să se nască tensiuni între ramurile aceleiași familii! În plus, e clar, eu dețin atribute regale, nu mă limitez la o sărmană administrație locală… Gata, am scăpat de dileme! Sînt politician, ce basca mea!“

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­­continuu, Editura Institutul European, 2014.