Din vremea feluritelor "obraze"
În ziua mare a Crăiunului din anul 1825, medelnicerul Costache Sefandache din Vălenii de Munte îşi mărită fiica, Voica, după Ioan Baldovin. Totul se petrece după cutumele vremurilor, peţitoarea face legătură între cele două părţi, are loc învoiala între tată şi viitorul ginere, primirea foii de zestre şi apoi marea sărbătoare a nunţii. Pînă aici nimic extraordinar. O nuntă ca oricare alta, un alt cuplu, o altă familie, speranţe de viitor şi de înţelegere oferite de zestrea frumoasă, de promisiunile junelui că-şi va găsi slujbă, că va avea grijă de soţie, de casă, de feciorii ce se vor naşte. Şi timp de trei ani, traiul familiei Baldovin (Ioan, Voica şi fiul ce s-a grăbit să apară la nouă luni după nuntă) pare să nu întîmpine nimic din greutăţile vieţii sau "neînţelegerile dintre cei casnici" ce bîntuie de obicei tinerele cupluri. Cînd însă zestrea este pe sfîrşite, cînd i se aduce aminte, mai întîi cu binişorul, apoi cu insistenţă, că ar trebui să-şi ia o slujbă, că ar trebui să aibă într-adevăr grijă de cele ale casei care au cam început să se prăpădească, lui Ioan nu-i prea pasă. Şi-atunci încep cicălelile şi reproşurile. Medelnicerul îl povăţuieşte "a-şi îngriji de venitul casii şi a nu mai risipi din zestre şi venitul ei pe aiurea fără a aduce în casă cel mai mic lucru". Şi pentru că nimic nu se prinde de leneşul Ioan, îi strigă zi de zi că "s-ar fi văzut îndestulat de haine şi cheltuială care nici odată nu ar fi avut, căci cînd l-ar fi primit dă ginere nu numai că haine nu ar fi avut, dar nici cămaşă, fiind şi la nuntă cu haine streine". Sătul, Ioan pune mîna pe ultimii bani de zestre şi în iunie 1829 ia drumul Bucureştiului, sub pretext că-şi va găsi o slujbă şi va deveni alt om. Aici însă o ţine tot într-un chef, uitînd de Voica, uitînd de copil, uitînd de moşiile şi casa ce-l aşteptau ca pe adevăratul stăpîn ce ar fi trebuit să le îngrijească, să le chivernisească. Dar toate acestea au un sfîrşit cînd Voica, cu copilul prins de fuste, apare într-o dimineaţă, cerîndu-i socoteală şi întrebîndu-l ce are de gînd. Cum Ioan nu vrea decît arginţi cît mai mulţi, chefuri şi celetnici, aleargă pe dată la Prea Sfinţia Sa părintele mitropolit şi se vaită şi se tînguie că el este un "inocent" prins în plasa şiretului medelnicer Sefandache care nu i-ar fi spus atunci, la leat 1825, că Voica ar fi ţigancă, că s-ar fi pripit ameţit de toate cele promise, dar apoi şi-a dat seama că el nu mai poate suporta "duhoarea ei" şi "nemurile" ce le are şi că "l-ar fi coprins o mare scîrbă" mai ales de cînd îl tot aude pe socră-său c-o strigă "pă dumneaei de cioară" prin curte. Şi se roagă "cu lacrimi fierbinţi" "a fi scăpat de ea". Întrebat ce are a răspunde, medelnicerul Costache Sefandache îşi apără cu înverşunare "sîngele": "da Voica este fiica lui făcută cu o ţigancă roabă a dumnealui paharnicul Manolache Hrisoscoleu", dar "ca unul ce şi-au ştiut sîngele său, au dezrobit-o şi au numit-o şi o numeşte fiică a dumisale". Nici nu i-a trecut vreodată prin cap s-o renege, dimpotrivă, a avut grijă s-o mărite, s-o înzestreze şi să se îngrijească de ea ca de copilul lui. Cît despre acuzaţiile dumnealui că n-ar fi ştiut, nici gînd de aşa ceva. Ar fi ştiut chiar din ziua învoielii că Voica este fiica dumnealui dezrobită şi crescută la curtea boierească. Şi chiar de n-ar fi aflat atunci, după patru ani trecuţi la mijloc ar fi fost imposibil să nu afle, că doar n-a trăit în codru: "că el au avut preumblare pe acolo şi ştiută fiind aceasta tuturor de acolo cum de nu putu a o afla?", se întreabă şi-l întreabă părinţii clerici. Încolţit, Ioan, "povăţuit" sau "nepovăţuit de unii sau de alţii", spune ce are de spus: "că el <îşi> primeşte soţiia neavînd nici un cusur, cînd dumnealui medelnicerul îi va da sclitada (numele şi dreptul de semnătură) dumnealui şi-l va face şi clironom pă tot avutul său". Iată aşadar visurile mujicului venit din Urziceni, judeţul Ialomiţa, ajuns prin voia sorţii ginerele unui boier şi dorind acum să se cocoaţe în vîrf printre boierii cei mari cu sclitadă şi avere, cu prestigiu şi "ifos". "Lucru cu totul împotrivă, neprimitor" - strigă într-un glas medelnicerul, clericii, Voica. Cum îşi poate închipui el, "opincarul", "mămăligarul" căsătorit cu o ţigancă dezrobită, fie ea şi fiică de boier, că poate urca atît de sus printre obrazele de cinste? Mai bine ar fi să se întoarcă la legiuta lui soţie şi să se mulţumească cu ceea ce este, cu ceea ce soarta i-a oferit, că de nu, medelnicerul are o listă lungă, mult prea lungă, cu tot ceea ce a cheltuit din zestre, plus hrana datorată în atîtea luni trecute la mijloc cînd a plecat, abandonînd totul, lăsînd-o pe Voica bolnavă "pe pat" şi pe copil pe "uşile altora". El ca un părinte trebuie să apere drepturile fiicei sale şi de-i va da toată această cheltuială "poate a să duce unde va voi". Dar Ioan vrea "caftan" şi nimic nu-l înduplecă, uitînd cu desăvîrşire "pildele" vremurilor ce-l aşezau acolo unde-i era locul, amintindu-i că: "opinca din piele groasă să face", "adică, cei proşti din proşti".