Din istoria răvaşelor

27 decembrie 2016   TÎLC SHOW

Obiceiul plăcintei cu răvaşe pare să se fi demodat în bună măsură, deşi în urmă cu cîteva decenii era încă destul de bine conservat. De fapt, ceea ce lipseşte astăzi este includerea sa în recomandările publice asupra pregătirii sărbătorilor: în discuţiile despre masa de revelion, în sfaturile practice şi în publicitate. Nu mai funcţionează, din cîte ştiu, nici furnizarea de material – cel puţin în versiunea pe hîrtie. În anii ’60-’70, la chioşcurile de ziare se vindeau foi tipărite cu răvaşe, care urmau a fi decupate, răsucite şi introduse în plăcinta mesei de Anul Nou. Textele, de tip epigramă sau strigătură satirică, nu străluceau prin originalitate şi umor, dar aveau avantajul de a aparţine mai mult spaţiului privat decît celui public, puternic ideologizat. Se continua de fapt, în perioada comunistă, prin „Răvaşe de Anul Nou“, un gen de tipăritură apolitică mai veche: foi similare din anii ’40, cu titlul „răvaşe de plăcintă“, sînt şi acum vîndute pe site-uri de antichităţi şi de vechituri. Acelaşi format (asemănător calendarului bisericesc de perete şi decupabil) trebuie să fi circulat şi la începutul secolului al XX lea, cum o indică o mărturisire de atunci: „M-a împins şi pe mine păcatele să cumpăr anul acesta o coală de răvaşe pentru plăcintă“ (Furnica, 9.01.1905). Răvaşele erau propuse publicului şi în forma unor broşuri, ca aceea pe care o prezintă Ziarul de Vrancea într-un articol (disponibil în Internet) din 23.04.2014: „Răvaşe de plăcintă pentru sat – Colecţionate, premiate şi selecţionate prin concursul răvaşelor de plăcintă ţinut de Liga Culturală Secţiunea Focşani“ (1936). În momentul de faţă, genul supravieţuieşte prin cîteva oferte în Internet, pe care doritorii le pot descărca şi tipări după plac.

Dicţionarele noastre nu au acordat întotdeauna suficientă atenţie detaliilor de viaţă cotidiană şi practicilor culturii urbane de consum; în DEX, răvaş (cuvînt provenit din maghiarul rovás, „răboj“) este definit doar ca „scrisoare, bilet“. Dicţionarul limbii române (DLR, Litera R, 1975) a inclus totuşi în definirea cuvîntului sensul secundar „bileţel cu conţinut glumeţ care se introduce de Anul Nou în plăcintă, cu scopul de a produce haz“. Noul Dicţionar Universal (2006) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) au preluat, ambele, definiţia din DLR. Sintagma răvaş pentru plăcintă a fost dublată, în secolele al XIX lea şi al XX lea, de formula echivalentă bilet pentru plăcintă (astăzi cu totul ieşită din uz).

În secolele trecute, funcţia răvaşelor pare a se fi plasat între divertisment şi valoare oraculară, de prezicere a viitorului. Obiceiul ar putea fi destul de vechi; Nicolae Iorga îl descrie (în Istoria Românilor în chipuri şi icoane) ca prezent la mesele boiereşti şi domneşti de altădată: „Apoi în turta cea mare care se dă la masă se ascund – cine ar crede? bilete de plăcintă. Ele nu cuprind însă versurile pe care le cunoaştem. Ba nu dau măcar o propoziţie întreagă, ci numai în cîteva cuvinte o făgăduială de Anul Nou, care poate fi luată însă şi ca o constatare, de luare în rîs sau mustrătoare. Cel ce-şi găseşte biletul e dator să-l citească cu glas tare, şi ni închipuim ce faţă trebuia să facă boierul neastîmpărat, nesupus, căruia, printr-o potrivire ironică a norocului îi cădea tocmai «pofta de a fi domn»“.

Obiceiul răvaşelor este evocat pe larg şi într-una dintre scenetele comice ale lui Alecsandri – Stan Covrigariul, reprezentată în 1865 –, prin formula plăcintă cu sorţi: „STAN: Am o plăcintă cu sorți în stihuri scrise de un cuconaș ce te iubește ca un năuc. DAMA: Spune-i că nu-mi plac poeziile de plăcintărie. STAN: Iaca, mă! s-a subțiet neamul!… Acum le trebuie stihuri de calindare… Înainte, cu o plăcintă ca asta se amețeau toate nevestele. Cum o aducea pe masă, fiecare cucoană găsea în părticica ei cîte o hîrtiuță cu stihuri“. Textul ilustrează un rol social secundar al răvaşelor – de transmitere a mesajelor galante – , conţinînd în acelaşi timp o evaluare negativă a genului minor (poezie de plăcintărie), ba chiar o ierarhie ad-hoc a genurilor discursive populare: se sugerează că tradiţionalele versuri de plăcintă ar fi inferioare versurilor din calendare. Practica plăcintei cu răvaşe e pusă în legătură cu epoca fanariotă, cu tradiţiile balcanice, versurile înseşi – construite pe tiparul poeţilor preromantici – fiind impregnate de grecisme: „Ești evghenistă cît Afrodita, / Iar eu din pricina dumitale / Am uitat chiar și alfa vita; / Ah! te iubesc și sînt de jale!“. Lumea răvaşelor grecizante apare ca înlocuită în preferinţele publicului de modele franţuzite: „şi cu astfel de flecurele lumea trăia voios; boierii și cucoanele se iubeau și plăcintele se vindeau, dar acum le trebuie azur, murmur, bonjur și amur…“. Probabil că demodarea răvaşelor începuse chiar de atunci. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Foto: wikimedia commons

Mai multe