Din fericire, sîntem cu toţii altfel
Dispariţia bruscă a întregii propagande care ne învăţa că un destoinic şi nemaiîntîlnit cîrmaci conduce poporul nostru milenar şi deosebit în istoria lumii a lăsat terenul gol. Oamenii, dintre care mai mulţi decît ar fi fost de aşteptat chiar crezuseră în propaganda oficială, au început să înţeleagă tot mai bine prăpastia dintre cele ce li se inoculaseră atîta amar de vreme în minţi şi realitatea crudă. După aşa o ruptură şi o deziluzie, era firesc ca sentimentele să se inverseze. Pe măsură ce miturile construite în comunism cădeau, oamenii începeau să creadă tot mai mult că fac parte dintr-un popor nenorocit. Mai vechea tendinţă spre lamentare a prins vînt în pupă şi s-a transformat într-un adevărat curent la modă. Conştiinţa colectivă s-a impregnat de ideea sărăciei perpetue, a corupţiei guvernanţilor, a nedreptăţilor faţă de oamenii de rînd şi aşa mai departe. Intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au părut să mai încetinească acest curent, dar el s-a reîntărit curînd după atingerea acestor obiective. Aşa se face că nu mai trece zi de la Dumnezeu să nu auzim la radio sau la televizor că „sîntem ultimii din Uniunea Europeană“. Din buricul pămîntului am devenit pacostea Europei. Sigur că am stat şi stăm prost şi foarte prost în multe domenii. E o realitate neplăcută. Dar e asta suficient pentru a crede că am fi altfel decît alţii, că România e altfel decît alte ţări, într-o măsură mai mare decît cea în care orice stat sau orice individ e altfel decît restul? Nu am nici pregătirea şi nici datele necesare pentru a răspunde exact unei asemenea întrebări. Încerc doar să creionez unele îndoieli bazate pe simple impresii asupra situaţiei la zi.
De curînd, am văzut protestele violente din Bulgaria, soldate cu numeroşi răniţi, iar în imaginile televizate apăreau manifestanţi care se plîngeau că bulgarii sînt cei mai săraci din Europa, în special din cauza guvernanţilor corupţi. Am trecut adesea prin ţara vecină şi am observat de fiecare dată că aproape orice diferenţă în bine faţă de România e compensată de o diferenţă în rău.
Întregul an care a trecut, am asistat la manifestaţiile şi la scandalul financiar fără sfîrşit de la sud de Bulgaria. Evenimentele respective au conturat Grecia ca fiind o ţară-problemă nu doar pentru ea însăşi, ci pentru întreaga comunitate europeană, dacă nu chiar mondială. A fost o bună ocazie de a fi puse în evidenţă toate racilele mai mult sau mai puţin imaginare ale grecilor, avînd în centru legendarul exemplu al lui Zorba.
Prin apropiere se află şi Turcia, unde, recent, prim-ministrul Erdogan i-a blestemat public pe realizatorii serialului Suleiman Magnificul. Putem să mai invocăm şi nefericitul exemplu al Ciprului, cel împărţit în două. Nu mergem mai departe, fiindcă dăm de Siria sau Irak.
Dar nu la sud, nu la est, ci spre vest, Ungaria – pînă de curînd un exemplu de reuşită în perioada postcomunistă, a devenit la rîndu-i un stat-problemă, un stat altfel, ţintă a îngrijorărilor instituţiilor europene şi a ironiilor presei internaţionale. Sub Guvernul Orban, naţionalismul s-a accentuat ameninţător, presa s-a trezit că poate fi controlată de o instituţie cu atribuţii neobişnuite, dincolo de orice standarde europene, iar pensiile private au fost pur şi simplu naţionalizate (tot aşa cum la noi a fost naţionalizată valuta firmelor de către Guvernul Stolojan, fapt petrecut însă la începutul anilor ’90).
Şi tot la vest de România sînt ţările care au aparţinut fostei Iugoslavii. Nu cred că a uitat cineva că nu demult, acolo se desfăşurau războaie fratricide, cu atrocităţi oribile, masacre, gropi comune şi criminali de război. Un distins coleg de redacţie îmi spunea pe atunci că avem marele noroc de a trăi într-o ţară de curve şi nu într-una de fanatici.
În zonă au apărut state precum Kosovo, pe care România îl consideră atît de altfel, încît nici nu l-a recunoscut, sau Macedonia, care are marele necaz că nu se intitulează altfel decît provincia din nordul Greciei.
La nord şi la est ne învecinăm cu Ucraina, unde fosta şefă a guvernului, odată trecută în opoziţie, după pierderea alegerilor, a fost pur şi simplu întemniţată de către noua putere. Tot pe acolo mai e şi Republica Moldova, despre ai cărei cetăţeni ştiu că sînt foarte bucuroşi să capete cetăţenie română, adică să facă parte dintre noi, cei care credem că locuim într-o ţară bătută de soartă. Aici nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte o frază celebră a scriitorului american Ambrose Bierce, care spunea că imigranţii ar fi nişte persoane nelămurite, care cred că într-o ţară e mai bine decît în alta. Dar, nu departe de Republica Moldova, se găseşte şi aberanta republică Transnistria, un stat despre care se poate spune fără rezerve că este cu adevărat altfel. Şi mai e şi Bielorusia lui Lukaşenko. Marea Neagră e, cum se spune, cel mai bun vecin al României, dar, din păcate, e complet altfel din punct de vedere al stării de agregare.
În fine, poate că vrem să ne comparăm în continuare cu ţări mai vestice. Să lăsăm Albania de-o parte şi să mergem în mult prea frumoasa Italie. O ţară excepţională, dar despre care unii spun exact ce se spune şi prin România: „păcat că e locuită“. Numai văzînd filmele lui Fellini şi-ţi poţi forma impresia că oamenii pe acolo sînt altfel. Mai nou, n-a lipsit mult ca, după toate bufoneriile, Berlusconi să cîştige iarăşi alegerile.
Sigur, exemplele pot continua chiar pînă la extremele Europei. Cît de diferit o fi fost oare, să fi trăit ultimele decenii în Irlanda de Nord, la Belfast, de pildă?