Din amintirile unui cobai (II)

Citiţi prima parte aici.

Cel de-al doilea experiment pedagogic la care am fost supus a durat tot patru ani și mi-a influențat în bună măsură felul în care l-am înțeles și apreciat pe primul. Spre deosebire de acesta, însă, al doilea experiment mi-a fost anunțat dinainte, fără a ști, totuși, cu certitudine, cît ar urma să dureze. Și nici n-a fost propriu-zis un experiment, ci mai degrabă rodul unor împrejurări atipice.

Cînd eram în clasa a VIII-a și mă pregăteam pentru admiterea în ciclul următor, s-a anunțat că Liceul 32, școală „de cartier“ de pe B-dul 1 Mai, actualmente „Nicolae Iorga“ de pe B-dul Ion Mihalache, ce funcționa, la vremea respectivă, cu 12 clase, urma să se desființeze. Mai exact, urma să se „reprofileze“, transformîndu-se într-o școală de pielărie-blănărie. La 32 făcusem și primara – cea „experimentală“ –, și gimnaziul, într-o clasă de pomină: al naibii de „bună“, ca performanță școlară, și de „rea“ totodată, ca ingeniozitate exuberantă de manifestare a libertății. Unora dintre profesori le era tare drag de noi – și, deloc de mirare, și nouă de ei. Alții… se descurcau cum puteau. Eram mai toți hotărîți să mergem mai departe împreună, cînd a picat vestea trăsnet.

Neavînd mare afinitate nici pentru pielărie, nici pentru blănărie, după mai multe tribulații, m-am hotărît, cu durere în suflet, pentru „I.L. Caragiale“. Scurt timp după aceea a venit o nouă veste care m-a dat peste cap. Mama mea, profesoară de latină, tot la 32, m-a anunțat bucuroasă că a reușit să-și găsească un alt loc de muncă prin apropiere, în același liceu în care urma să-mi încerc eu puterile la examenul de admitere. Și, cum la Caragiale exista un singur post pentru latină, coliziunea devenea inevitabilă. „Experimentul“ urma să dureze un an, dacă mă hotăram dintr-a X-a pentru real, sau patru, dacă optam pentru uman.

Cum zarurile fuseseră aruncate, nu-mi rămînea decît să o tachinez pe maică-mea ori de cîte ori aveam prilejul despre ce avea să urmeze. Iar la prima oră de latină nu știu, zău, cui i-a fost mai multă frică: mie sau ei.

Cert e că, patru ani de zile, am învățat latină în draci, de jena de a nu fi scos la tablă cu temele nefăcute; că am avut și colegi – puțini, e drept – pe care n-am reușit să-i conving că eu nu știam subiectele la un extemporal dinainte anunțat; și că am descoperit, pe propria mea piele, un lucru poate elementar, la care însă nu fusesem îndemnat să mă gîndesc vreodată: că profesorul nu seamănă cu părintele.

Am descoperit la mama mea, aflată la catedră, lucruri pe care nu le intuisem mai înainte. Am descoperit, de pildă, un calm, o rigoare și un echilibru care contrastau cu tensiunea emoțională cu care reacționa la nenumăratele bîzdîcuri pe care i le serveam pe tavă și eu și, mai ales, fratele meu, acasă. Și am fost contrariat să constat cum, la clasă, iubirea mea filială era concurată de respectul oferit din plin de colegii mei, în ciuda poziției ingrate pe care o avea – și o are încă – materia predată.

Îmi aduc aminte de o mică întîmplare în care, fiind „profesor de serviciu“ pe școală, mama mea a avut proasta inspirație de a extinde rondul de patrulare pe coridoare în timpul recreației și pe scara elevilor. Ăsta era, cum bine se știa – dar, se pare, nu de către toată lumea – locul rezervat fumătorilor, înșirați pe trepte. Iar cînd ușa dinspre culoar s-a deschis și în cadrul ei a apărut profesorul de serviciu, cei din capul scării n-au avut de ce să o ia la fugă, ci doar să coboare discret cîteva trepte, lăsîndu-mă pe mine primus inter pares. Iar mama mea s‑a văzut nevoită să facă o piruetă elegantă și să închidă ușa la loc. Am avut și eu prilejul, mai tîrziu, să exercit atribuții didactice în familie. Cînd nepoata mea se apropia de fiorosul examen de admitere la liceu, frate-meu m-a rugat să-i dau o mînă de ajutor la pregătirea pentru română. Raluca își pregătise un caiet A4, în care își trecuse pe fiecare pagină cîte o temă probabilă pentru concurs. Am început cu începutul: „Semnificația titlului baladei populare Miorița“. „Păi – zic eu –, chestia e că textele populare nu au titlu. Pentru că, anonime, colective și orale fiind, n-au cum să aibă. Unii culegători le-au pus cîte un titlu, să zicem, Mioara, sau Oaia năzdrăvană ș.c.l., ca să fie mai ușor identificate. Varianta Alecsandri…“ Și vocea rugătoare a Ralucăi, întrerupîndu-mi perorația: „Dar, Liviu, eu ce scriu la subiectul ăsta?“. „Scrie și tu despre dragostea românului pentru animale, pentru natură, eu de unde să știu?“ Și-așa s-au încheiat, în scurt timp, fără nici o supărare, meditațiile mele de română în familie.

Mama mea a împlinit 96 de ani și încă o mai întreb cum e corect atunci cînd folosesc vreo zicere latină. A căpătat de curînd o răceală parșivă și, scriind aceste rînduri, mi se rupe inima auzind-o cum tușește fără întrerupere. Iar eu fumez în camera de alături. Și scriu.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.