Diminutivopatie

5 martie 2014   TÎLC SHOW

Pediatrul Luminiţ Piştaru lucra de mai bine de trei decenii la un spital regional de copii. Era foarte iubit de pacienţii şcolari şi preşcolari, lucru mai rar întîlnit, să recunoaştem, în activitatea medicală. Luminiţ găsise o cale de a depăşi starea de anxietate transmisă, instantaneu (nu doar copiilor!), de halatul alb al doctorului. Profita de numele lui neobişnuit, prezentîndu-se noilor bolnavi emfatic: „Sînt medicul Luminiţ. Pe tine cum te cheamă?“ Efectul se verificase în timp. Oricît de speriat, micuţul spitalizat schiţa un zîmbet (măcar) la auzul numelui. Cum venea chestia asta? Un bărbat cu prenumele Luminiţ? În fine, dacă ar fi fost întrebat, doctorul Piştaru ar fi avut o explicaţie. Mama sa – Luminiţa, desigur – şi-ar fi dorit o fată care să o fi continuat în toate, inclusiv onomastic. Procopsindu-se cu un băiat, femeia a decis să nu renunţe la vis şi şi-a „clonat“ propria identitate în progenitură, spunîndu-i Luminiţ. În plus, l-a făcut să poarte plete toată copilăria, spre exasperarea autorităţilor educaţionale comuniste. Doamna Piştaru – se subînţelege – fusese, la rîndul ei, medic pediatru.

Luminiţ nu suferise prea mult din cauza tratamentului de efeminare a personalităţii sale. Luase lucrurile ca atare şi îşi construise, iată, o carieră medicală respectabilă. Dezvoltase chiar abilităţi de comunicare ce-i inoculau o subtilă charismă în raporturile cu cei mici. Arăta spirit ludic, se fandosea, se mîţîia (cum spuneau unii, mai răuvoitori), se alinta, cucerindu-şi uşor clientela. Mai presus de orice, deţinea abilitatea diminutivării, fapt care îi conferea, cu siguranţă, o aură de singularitate în spital. Omul „îndulcea“ limbajul medical, „atenuînd“ cumva atmosfera austeră a „bolniţei“ şi durerea (inevitabilă) specifică locului. Pe scurt, doctorul Piştaru recomanda injecţuci şi vaccinaşe, antibitiocele şi sulfamiduţe, frecţişoare şi băişoare, gimnăsticuţă şi regimaş. Diagnostica începuturi de ulceraşe, obezităţuci puerilaşe morbiduţe, colonaşe irităbiluţe, rinofarigintuţe severaşe, fracturici uşurele sau greuţe, peritonituţe urgentuţe chirurgicăluţ, herniuţe şi cardiopatiuţe infăntiluţe.

În dialogurile cu colegii, de asemenea, Luminiţ aluneca rapid spre diminutive. Îl întreba, de pildă, pe doctorul Mamache (da, admit, exista în acel spital o echipă cu nume insolite!): „Petrică, l-ai văzut şi tu pe băieţelul cu problemuţe la suprarenăluţe? Să ştii că nici tensiunica lui nu mi-a prea plăcut!“ Apoi, se adresa domnişoarei doctor Pitpalac: „Să nu uitaţi, vă rog, să-mi aduceţi fişa fetiţei cu ganglionaşii inghinăluţi măriţi! Aş trimite-o la o micuţă tomografiuţă.“ Nu-l ierta nici pe asistentul Crispete: „Puiuţ, să-mi pregăteşti pacientuţul de la rezervuţa doi – cu clismuţă – pentru o anesteziuţă simpluţă!“ Lumea se obişnuise cu discursul doctorului Piştaru, după atîţia ani de interacţiune cu el. Îl mai imitau, e drept, nou-veniţii în staff, pe la colţuri, dar – şi ei – îl priveau, în fond, cu multă simpatie. Era un personaj care conferea culoare aşezămîntului şi, pînă la urmă, dovedea o benignitate absolut reconfortantă, or, în sfîrşit, o „benignităţică“ total binevenită în derularea complicatului act medical.

Pe acest fond de armonie universală, se petrecu însă un eveniment tulburător. În spital apăru subit un faimos interlop local, lider al clanului Mîrlete – clan extrem de temut în zonă. Individul era cunoscut sub porecla bizară de Ştiulete Mîrlete, deşi, în acte, se numea de fapt George Călinescu. Încă de la triaj, mafiotul cu căutătură sălbatică, înconjurat de ciraci, băgă spaima în toţi. Cerea, pe ton lugubru, să-i fie examinat băietu’. După o vreme, doctorii şi asistentele realizară că băietu’ era fiul lui Mîrlete, un adolescent de 15 ani care, din cauza alurii de Shaquille O’Neal, fusese confundat iniţial cu unul dintre terifianţii bodyguards însoţitori. Tremurînd, întregul personal medical îi îndrumă pe neaşteptaţii oaspeţi către doctorul Luminiţ Piştaru, „cel mai autorizat specialist în pediatrie“ (în realitate, toţi sperau că gentileţea limbajului medicului va fi un antidot pentru aerul de agresivitate transmis de masiva descindere interlopă). Piştaru primi dătătoarea de fiori trupă chiar în biroul lui, unde o asistentă completa nişte certificate spitaliceşti. Se prezentă, voios, ca de obicei: „Sînt doctorul Luminiţ. Pe tine cum te cheamă?“

Primi nişte obscure mîrîieli din partea tatălui, din care rezulta că pacientul s-ar fi numit Mîrlete Caşcarabete (deşi pediatrul citi, surprins, cu totul altceva în cartea de identitate a „puştiului“: Armand Călinescu). Află, totodată, că băietu’ suferea de nişte stranii mîncărimi în zona intimă. Luminiţ îşi puse la bătaie arsenalul diminutival, indispensabil, de altfel, examinării: „Jos chiloţică!“, „Aici, la luminiţă, cu cuculică!“, „Mînuţa pe burtică!“ etc. etc. După un control atent, faţa i se lumină epifanic şi, ridicîndu-se entuziast de pe scaun, se adresă tatălui încremenit într-o privire abulică: „Băieţică are o drăguţă de gonoreică! Blenoragieică. Adică sculamentică!“ Mîrlete Ştiulete se holbă idiotic la doctor şi îşi muşcă nebuneşte pumnul cu dinţii săi înveliţi în aur. Apoi, îşi înfipse mîna-ciocan, profesionist, în bărbia lui Piştaru. Pediatrul se prăbuşi, imediat, într-un somn adînc, exact ca în copilărie, cînd mama îi cînta lullabies, legănîndu-l uşor pe braţe.

Doar asistenta apucă să ţîşnească pe uşă, răcnind: „Aoleu! Morticică, morticică! Săriţi, săriţi, domn’ doctor e pe morticică!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe