Dileme despre prostul din mine

20 februarie 2018   TÎLC SHOW

Recitesc filozofie clasică şi mă surprinde să redescopăr că mai am resurse nelimitate de prostie. Nu numai o parte din articolele mele mai vechi mi se par proaste, dar aş vrea să pot rescrie şi unele mai recente.

Regăsesc, într-un text al lui David Hume, un citat din Tacitus care mi-a plăcut mult pe la începutul anilor ’90: „Aceste timpuri rare cînd avem norocul să gîndim ceea ce vrem şi să spunem ceea ce credem“. I l-am citit maică-mii într-o seară în care ea era obosită şi sătulă de capitalismul lui Iliescu, şi începuse să regrete comunismul lui Ceauşescu. A avut un impact neaşteptat asupra ei şi nu a mai spus tîmpenia cu Ceauşescu.

Uitasem de Tacitus.

Mi se pare că ne radicalizăm. Ideile şi felul în care sînt ele exprimate devin din ce în ce mai dure. Mi se pare că am trecut un pic prea repede de la tuberman la bîta de baseball.

Bîta era discursul de tip Vadim, iar pentru marea noastră majoritate Vadim era un bufon nebun. Codrin şi Olguţa sînt oameni crescuţi de Vadim. Oameni care, e drept, au un succes îngrozitor. Tipul lor de discurs a fost copiat şi funcţionează.

Agresivitatea, şmechereala şi mîrlănia au devenit calităţi căutate şi cultivate de televiziuni şi de partide. Ciuvică, Firea, Şerban Nicolae, Nicolicea sînt exemple stridente ale succesului bîtei. Audienţa se face din scandal. Din opinii radicale şi adesea simpliste. Scriu asta din propria experienţă.

Sigur că îmi găsesc şi justificări pentru propriile tîmpenii.

„Trebuie să răspunzi agresiv mîrlanilor, căci altfel răspunsul tău nu va fi auzit. Celor care te înjură nu le poţi răspunde cu eleganţă. Proştilor trebuie să le vorbeşti pe limba lor.“ Realizez că pierd mai mult timp răspunzînd celor care mă înjură în loc să le răspund celor care îmi scriu politicos. În mod sigur, nu este un semn de inteligenţă.

La nivel declarativ, îmi doresc dialogul, dar cel mai adesea sînt tentat de bîtă în argumentele mele. Cum să porţi un dialog cu oameni de tip Bădălău, Badea sau Pleşoianu? Cum poţi să descrii caractere de tip Grindeanu, Tăriceanu sau Dragnea într-un mod acceptabil? Cum discuţi cu cei care cred că ştiu deja totul şi trăiesc cu obsesia teoriilor conspiraţiei? Cum să răspund celor care îmi dau sfaturi agresive şi arogante despre lucruri pe care nu le ştiu şi cu care eu îmi bat capul de zeci de ani? Cum să fac eu ca să nu fac la fel ca ei? Tentaţia de deşteptul satului este întotdeauna acolo. Cum să o controlez? Cum să le răspund postacilor plătiţi să fie mîrlani şi agresivi?

Încerc să discut cu oameni care au opţiuni politice diferite, deşi nu îmi face plăcere. Adesea e de-a dreptul chinuitor. E mult mai uşor să discut cu cei care îmi împărtăşesc ideile şi îmi validează opţiunile, deşi ştiu că aş învăţa mai mult discutînd cu primii. Lenea are şi o variantă intelectuală. O parte din prostiile pe care le-am scris aş putea să le şterg. Am fost tentat să o fac de multe ori. Nu o fac pentru că am nevoie, periodic, să îmi reamintesc că prostia este starea mea naturală şi că nu am motive să mă simt fericit cu felul în care gîndesc.

E foarte fain că pot să gîndesc ceea ce vreau şi să spun ceea ce simt, dar nu mai cred că asta este de ajuns. Nu de alta, dar nu rezolvă în nici un fel problema radicalizării opiniilor.

Deocamdată habar nu am ce ar trebui să fac, dar sînt în căutare de soluţii. Iar soluţia lui Gogu – „Nepoate, fii deştept, că de proşti e plin“ – nu pare să fie pe atît de simplă pe cît speram.

Mai multe