Dilema steagului

În preajma Zilei Naționale am văzut mai multe mașini particulare cu steaguri tricolore arborate la capotă (să zic așa) decît în alți ani. Sigur, momentul Centenarului e mai important decît Ziua Națională dintr-un an nejubiliar. Totuși, chestiunea mi-a ridicat niște întrebări. Au crescut oare simțămintele autentic patriotice ale românilor? Am depășit faza în care steagul țării (asociat prea multă vreme cu cel opresiv comunist) era perceput ca un simbol aproape exclusiv oficial și instituțional, adică a început să se „privatizeze“ tricolorul? Să fie și o chestiune care ține de dezvoltarea marketingului, a producției și vînzării de steaguri, a devenit o afacere, adică? Sau poate a crescut naționalismul extrem? Dar, în definitiv, cei care arborează tricolorul la mașină sînt niște tipi OK sau nu? Trebuie priviți cu admirație sau e mai bine să-i eviți? Probabil că motivele lor sînt nuanțate, că tipurile de oameni care fac asta sînt destul de diverse și ar fi nevoie de sondaje sofisticate pentru a ne dumiri cum stau lucrurile de fapt. Eu, cel puțin, nu știu deocamdată să răspund la întrebările de mai sus. Altfel spus, nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la… steagul meu, încerc acum, în mod cu totul excepțional, să spun ce simt.

Dacă m-aș duce la un eveniment sportiv internațional la care participă și sportivi din România n-aș avea nici o problemă să am un steag. Cînd văd spectatori cu steagul nostru în cine știe ce colțuri ale lumii, la cine știe ce manifestații sportive și nu numai, am o tresărire. Mă bucur. La Revoluție, steagul acela cu gaură m-a făcut fericit. Dacă aș participa la o manifestație în România, fie ea de protest sau de sprijin, avînd un interes național (și nu politicianist), aș putea flutura un drapel tricolor. La fel, aș merge cu steagul la o paradă militară. Poate în anumite împrejurări nu m-aș da în lături nici să-mi pictez culorile naționale pe față, cum e acum moda. Probabil că dacă ar trebui să lupt pe front (sper să nu fie cazul) împotriva vreunui agresor străin sau contra vreunui inamic al civilizației, m-aș simți de asemenea mîndru cu steagul meu. Dar să mi-l pun în curte sau pe acoperișul mașinii, în România? Asta n-aș face-o. Pe măsură ce mă gîndesc mai mult, motivul mi se pare tot mai clar. Mie, patriotismul îmi pare ceva de la sine înțeles (și ceva care din păcate de multe ori e mai degrabă motiv de suferință). Mi se pare normal ca, fiind născut și crescut în țara asta, cu limba asta, să fiu atașat de ele, adică patriot în sensul profund, tot așa cum mi se pare firesc ca majoritatea oamenilor din jurul meu, români ca și mine, să fie patrioți. În atari condiții, nu simt nevoia unor semne exterioare prin care să arăt sau să accentuez acest lucru între ai mei. Nu vreau să fac nici cea mai mică paradă de patriotism. Dar asta e doar o chestiune personală și nu înseamnă că mi-aș permite să-i judec în vreun fel pe cei care totuși aleg să le fîlfîie steagul pe mașina personală. Sînt poate doar niște indivizi mai extrovertiți decît mine. Eu nu pot să fac asta, tot așa cum nu pot să-mi fac cruci mari atunci cînd în raza mea vizuală apare o biserică. În biserică e altceva, dar în tramvai, de față cu toți pasagerii, nu pot.

Pe de altă parte, știm că americanii sau englezii își arborează cu mult firesc drapelul. Acolo, mai e totuși și altceva. E vorba de simboluri foarte puternice pe plan mondial, grație istoriei și sistemelor politice din acele țări. Mîndria de a fi american, de exemplu, are și o componentă practică. Oricare cetățean al Statelor Unite are un statut și o protecție anume în întreaga lume. Steagul american sau cel britanic sînt recunoscute de aproape orice locuitor de pe glob. Simpla cetățenie a unui asemenea stat e ca o legitimație care deschide multe uși. Noi, cetățenii României, din păcate, nu beneficiem nici pe departe de așa ceva, deși de cîțiva ani încoace avem un mare noroc cu pașaportul unei țări a Uniunii Europene.

Pe plan internațional, continuăm să avem o problemă de identitate și o mulțime de complexe istorice. Avem o adevărată obsesie cu imaginea țării noastre. Asta tocmai pentru că imaginea e tulbure și instabilă și noi am vrea-o clară și bună. Prea des politicile și politicienii noștri ne-au făcut și ne fac de rîs. Și nu e prea ușor să ții steagul sus, în vremuri în care alături de tine îl flutură și niște nemernici ajunși în frunte. Același steag.

Foto: Andrei Ivan