Dieta după Ignațiu
Oamenii vremii noastre sînt din ce în ce mai preocupați de ceea ce mănîncă. Mai puțin de cum mănîncă. Pe parcursul vieții mele am asistat la o evidentă deteriorare a bunelor maniere la masă. În schimb, am asistat la creșterea și sofisticarea obsesiei pentru alimente: ce sînt, cum sînt preparate, de unde provin, cum au ajuns să devină alimente, ce traseu au avut pînă în farfurie etc. Am observat, de pildă, că un procent semnificativ al conversațiilor între prieteni este dedicat poveștilor gastronomice: „Ce am mîncat, unde am mîncat, cît a costat masa”. Berbanții au și varianta de conversație „Ce am băut, cît am băut, cît a costat”, conversație care, în particular, mi se pare de-a dreptul respingătoare, dar cu care m-am obișnuit deja. Cu cît mai bărbat, cu atît mai mult alcool îngurgitat și, mai nou, cu atît mai scump. Una e să te îmbeți cu țuică de casă și bere „Azuga”, alta cu „Beluga” și „Dom Pérignon”.
Am observat, de asemenea, că nu mai există vacanță sau, pur și simplu, ieșire din mediul obișnuit dacă nu este obligatoriu însoțită de o masă bună, cu precizarea imediată că putem înțelege lucruri foarte diferite prin „masă bună”. Devin tot mai puțin interesante experiențele contactului cu „noul” altui spațiu altfel decît prin prisma experienței gastronomice. Iar la întoarcere, poveștile cele mai multe sînt despre „ce am mîncat, unde am mîncat, cît a costat masa”. Ghidurile turistice înregistrează reperele culinare înaintea reperelor culturale, emisiunile dedicate mîncării sînt cu mult mai numeroase decît emisiunile politice, avertismentele despre „ce e bun” și „ce nu e bun” se referă tot mai mult la papile și tot mai puțin la moravuri.
Oamenii înșiși au început să se considere / să fie considerați rafinați dacă ajung să mănînce preparate rare și rafinate, chiar dacă mînuiesc furculița ca pe o furcă, vorbesc cu gura plină și agită cuțitul ca pe o sabie. Un om de „bună calitate” este acela care nu se întîlnește cu ceafa de porc mai mult de o dată pe an, după cum mitocanul este acela care nu mănîncă stridii din Normandia niciodată. „Spune-mi ce mănînci ca să-ți spun cine ești”, vorba cam năroadă a lui Brillat-Savarin, ordonează azi specia noastră, cu gurmanzii deasupra sfinților.
Pentru omul recent, ținta vieții este să mănînce gustos și sănătos. Echilibrul e greu de obținut căci, știe cam oricine, cu cît ceva e mai gustos, cu atît e mai puțin sănătos și cu cît e mai sănătos, cu atît e mai puțin gustos. Ai zice că Dumnezeu a dat omului zilelor noastre această mare încercare. O fi dat altor generații alte încercări, dar nouă asta ne-a revenit: rupt între gustos și sănătos, omul recent caută soluții – așa cum îi stă în obicei – confortabile. Și oftează sub povara kilogramelor, căci astfel de soluții sînt greu de găsit.
Dacă lăsăm la o parte politica și vorbele sforăitoare, trebuie să constatăm, privind cuprinsul, că democratizarea adevărată a lumii noastre asta a fost: s-a generalizat pînă la rang de cunoștință comună specializarea în toate cele gastronimice. Toată lume are păreri clare despre ce se mănîncă, iar partea superioară a omenirii a devenit o lume a dietelor. Mii, de nu cumva zeci de mii de diete regulează viața speciei noastre exercitînd o influență vădit superioară oricărei doctrine morale, politice sau religioase.
Cedînd atracției exoticului, unele diete se inspiră din meniul aflat pe masa călugărilor. Ideea că monahii și monahiile duc o viață sănătoasă este larg răspîndită, iar recentul, cu anemica sa înțelegere a celor religioase, crede că această sănătate se datorează mîncării și liniștii sau, cum se mai zice, „vieții ordonate”. Doar că dieta monastică, indiferent ce cuprinde ea, nu este o simplă listă de mîncăruri, ci un anume mod de a mînca: un ritm al meselor, un tipic al meselor și, întotdeauna, o însoțire a mesei cu rugăciunea și tăcerea. Astfel, pentru recent va fi imposibil să țină o „dietă călugărească”. Sau poate că nu e chiar așa. Sperînd să mă înșel, scriu aceste rînduri.
Răsfoind zilele trecute Exercițiile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola în căutarea unui anume pasaj, am dat de o pagină dedicată modului în care exercițiul călugărului trebuie să se articuleze la masă. Cum trecuseră ani mulți de la citirea acestui mic, dar viguros op medieval (scris între 1522 și 1524), nu mai știam acest pasaj și sînt bucuros că l-am redescoperit acum, cînd eu însumi am mare nevoie de el. Sistematizînd, vă împărtășesc și dumneavoastră cîteva recomandări adaptate zilelor noastre, care derivă din regulile enunțate de acest clasic al monahismului catolic.
1) E bine să încerci să reprimi pofta de anumite alimente fără să reprimi pofta de mîncare în general. Dintre toate poftele, singura care nu trebuie reprimată cu putere este pofta de pîine. Ignațiu observă că pofta de pîine este singurul gen de poftă care nu antrenează după ea și altele, astfel că nu le tulbură și nu produce o dezordine în ansamblul ființei.
2) Cînd te așezi la masă, imaginează-ți că mănînci cu Iisus Hristos și imită-L. Va rezulta un stil de a mînca ponderat, elegant, liniștit și, mai ales, lipsit de acele furtuni salivare care te fac să te precipiți indiscriminat asupra feluritelor bucate de pe masă.
3) Oamenii trebuie să se obișnuiască să mănînce mîncăruri cît mai simple, iar dacă mănîncă mîncăruri sofisticate să mănînce cu atît mai puțin din ele cu cît sînt mai sofisticate.
4) Mîncarea în cantități mici duce la o interesantă și utilă autocunoaștere. Doar mîncînd puțin ajungi să afli, în timp, ce-i este cu adevărat necesar corpului tău ca să se mențină. Abundența face imposibilă cunoașterea necesității. Dacă mănînci mult nu te fortifici, ci devii vulnerabil, căci nu ajungi niciodată să știi ce ai nevoie și ajungi să te îmbuibi cu mîncăruri nenecesare.
5) În timp ce mîncați nu vă gîndiți la mîncare. Practica generalizată a meselor la trapeză, unde monahii mănîncă în liniște și ascultă un călugăr dintre ei care citește ceva (Viețile Sfinților sau Patericul, cel mai adesea), este una dintre cele mai înțelepte soluții. Cînd mîncați puneți un audiobook. Rezultă că nu este neapărat rău să mîncați singur(ă), în liniște, gîndindu-vă la ceva anume, numai la mîncare, nu.
6) Imediat după ce terminați de mîncat hotărîți ce veți mînca la următoarea masă și țineți-vă de hotărîre!
După cum vedeți, regulile lui Ignațiu de Loyola nu se referă la diete în sensul alimentelor permise sau nepermise, la gramaje și ore de masă. Poate că tocmai de aceea ar putea fi mai profunde și mai folositoare. Aș încheia spunîndu-vă „Poftă bună!” dacă aș fi sigur că, în realitate, despre asta este vorba...